Thermalis

Vă povesteam acum câteva cronici despre prietenul Flavius cel părăsit de iubită. Atât de părăsit încât aseară am ieşit la masă pentru a sărbători faptul că în Decembrie se însoară cu ea. Îl suspectez că a inventat povestea cu drama sentimentală pentru că-i lipsise la momentul acela un motiv întemeiat de a mă scoate la masă. Cu atât mai bine pentru mine care, iată, mănânc de două ori în aceeaşi operetă. Că veni vorba de operetă, numele Gioachino Rossini vă spune ceva? Mă gândeam eu că da. Mi-am amintit de el pentru că aseară am mâncat turnedoul pe care l-a creat el cu mânuţele-i cele harnice şi pricepute. Dar mai bine s-o iau de la început:

Am ajuns la Thermalis în Băile 1 Mai cu viteză regulamentară pentru că mai nou au instalat radare pe şosea. Am plecat de acolo tot cu viteză regulamentară dar însoţiţi de regrete şi de burţi pline. Ale noastre, şi regretele şi burţile. Regrete pentru că s-a terminat.
Burţi pline tot pentru că s-a terminat. De fapt AM terminat tot ce ni s-a pus în faţă, de parcă n-am mai fi văzut mâncare. Am început cu un platou rece. Brânzeturi felurite, cu ori fără mucegai, româneşti şi străineşti (bucătare, să trăieşti), combinate cu fructe cu parfum de toamnă. Struguri şi mere mai precis. Perfectă balanţă. Ah! Da, nedrept aş fi dacă nu aş pomeni talgerele din ceapă roşie împodobite regeşte cu pate´din ficat de gâscă făcut în casă. Platoul acesta prevestea lucruri minunate şi am decis să mă las pe mâna ospătarului care mi-a câştigat definitiv încrederea în momentul în care ne-a adus o farfurioară cu sâmburi de nucă „pentru că merg foarte bine cu brânzeturile”. Iar el, ospătarul, mi-a recomandat supa cremă de vânat.
Am mâncat multe lucruri bune făcute din vânat dar supa asta m-a surprins. Gustul de pădure dat de ciupercile adevărate şi bucăţelele fragede de căprior m-au făcut să uit definitiv de Bambi. Mă rog, definitiv până acum, când nu ştiu de ce mi s-a întors în minte. Mă scutur repede de amintirea sa şi trec la felul doi.
Turnedoul Rossini e o mâncare pretenţioasă, tocmai de aceea nu l-am prea cerut în ultima vreme. I-am dat o şansă de data asta datorită supei. Mi-am spus că bucătarul care ştie să facă o asemenea vrăjitorie se descurcă şi cu fantasmele marelui compozitor italian care a dat portativul pe cratiţă şi cheia Sol pe solniţă. Nu m-am înşelat. Muşchiul de vită fraged, ficăţeii de pui aproape cremoşi, sosul brun bine potrivit de mirodenii şi oul făcut cum e mai bine, adică pe jumătate spre trei sferturi, vedeţi voi, toate astea s-au combinat asemenea unei arii bine închegate. Arie scrisă pentru tenor dar preluată în final de soprană, pe numele ei prăjitura Thermalis.
Blat făcut în bucătăria proprie, cremă pe bază de mascarpone,arome naturale, nimic trucat, nimic falsificat, nimic din plic. E o prăjitură pe care o veţi găsi doar la Thermalis întrucât e invenţia casei. În Oradea nu se prea omoară lumea cu fantezia într-ale deserturilor, aşa că prăjitura asta a fost pentru mine semnul că speranţa moare ultima şi bine face, că în felul acesta mai apucă şi ea din bunătăţile ce se iţesc din când în când din minţile preocupate pentru ce-i bun ori ce-i frumos.

Nu o să-l mai laud pe ospătar (deşi servirea a fost fără cusur şi nu mi-a părut rău după bacşiş, mai ales că de data asta l-a lăsat Flavius). Nu o să laud în plus nici bucătăria, cred că am fost destul de explicit mai sus. Mi-ar fi plăcut să văd mai multă viaţă la Thermalis dar asta se va întâmpla probabil după ce localul va trece de hopul începutului, după ce orădenii cu maşină (da, nu e tocmai în drumul celor mulţi) ori cu prieteni motorizaţi vor afla de existenţa sa. Pe de altă parte, fiind restaurantul unei pensiuni dintr-o staţiune balneo, s-ar putea ca vestea să-i meargă mai repede şi mai departe decât îmi pot imagina eu acum.
Una peste alta, am avut o seară bună şi îmi propun să revin într-o zi. Poate când o face Flavius nunta cu zâna lui, dacă o binevoi să ne cheme şi pe noi, să-i criticăm meniul şi să-i bârfim neamurile. Pe ale nevestei, nu pe ale lui.

Caimac şi spumă.