Adi Hădean

Am mâncat prima dată la Crinul alb prin anul 2000. Cred. Oricum, la început de secol. De atunci a trecut ceva vreme, am mai avut ocazia să revin în câteva rânduri şi am constatat că locul se schimbă constant dar toate schimbările au o …constantă: aici se face (mă feresc de superlative cât pot) probabil cea mai bună pizza din Oradea. Există câteva pizzerii consacrate care concurează de la egal la egal, lupta e strânsă dar Crinul alb e unul dintre „caii” fruntaşi. Ştiind acest lucru, am hotărât să încerc şi altceva. Ceva mi-a spus să evit specialităţile italiene. Nu mă întrebaÅ£i ce şi nu vă recomand să le evitaÅ£i, în fond localul e renumit pentru mâncarea cu specific italian, deci sunt şanse bune să vă placă. Probabil am vrut să văd cum se descurcă bucătarii cu feluri pentru care sunt mai puÅ£in renumiÅ£i.
Am cerut muşchi de porc împănat cu costiţă şi usturoi. La decizie a contribuit şi faptul că se prepară la grătar, lucru potrivit cu dorinţa mea de a mânca mai sănătos. Puteţi spune că porcul nu-i tocmai izvor de sănătate dar eu cred că nu păţeşti nimic dacă-l mănânci fără a-ţi face un obicei din asta. În plus, muşchiuleţul e o bucăţică suculentă şi lipsită de grăsimea pe care o găseşti în ceafă, de exemplu. În fine, muşchiuleţul de porc de la Crinul alb mi-a lăsat impresia de preparat executat corect, pătruns cât trebuie, tratat cu grijă să nu devină sec şi aţos. Combinaţia cu costiţa şi usturoiul e potrivită mai degrabă pentru prânz dar merge şi pentru o cină luată devreme iar pătrunjelul verde estompează gustul usturoiului, care poate fi o piedică în calea pupatului – presupunând că ai cu cine să te pupi.
Desertul a avut darul de a stârni o furtună de plăcere la nivelul papilelor mele. Mă refer la cele gustative. Am luat panacota cu caramel. Un desert tradiţional italian, făcut din smântână dulce, cu gelatină şi diverse arome, cu topinguri din cele mai variate, de la caramel la piure de căpşuni, de la sos de vanilie la dulceaţă din fructe de pădure. La Crinul alb se face versiunea cu topping de caramel. Foarte fină, vaporoasă, volatilă de-a dreptul, aromată discret, scăldată cu generozitate în caramel.
Plusuri, minusuri, observaţii? Există, le înşir şi le împărţiţi voi pe căprării: Spaţiul e generos dar ar merita ceva mai multă atenţie din partea unui designer care a mai fost în viaţa lui la restaurant. Eu n-am înţeles nici în ruptul capului ce caută felinarele de stradă în interior. Baia e foarte curată dar întrerupătorul e mascat nu ştiu pe unde, noroc că în copilărie stăteam aproape de Cernobâl şi strălucesc pe întuneric prin anumite părţi ale fizionomiei. Servirea e bună, personalul drăguţ şi prezent, exact aşa cum e normal. Chiar dacă ospătarul e ocupat cu alte comenzi, un piccolo are grijă să debaraseze în lipsa lui. Garnitura nu m-a impresionat, ba chiar primeşte un „4” de la mine. Cartofii aurii nu mai sunt ce au fost. Adică nu se mai osteneşte nimeni lângă cuptor, se fac în baie de ulei. Ceea ce le dăunează. Asta în general. În particular, cartofii aurii de la Crinul Alb nu au avut gust. Foarte rar în viaţa asta mi s-a întâmplat să găsesc locuri în care muzica să se potrivească la ambient şi specific. Nu a fost cazul de data asta. Părerea mea e că deşi e un local de volum (preţurile nu sunt foarte mari şi poţi să îţi faci un obicei din a veni cu prietenii aici), Crinul alb nu merită muzica EMO pe care am auzit-o aseară.
Dacă aş fi bucătar la Crinul Alb aş munci puţin şi la prezentarea mâncării. Sunt feluri care merită să arate bine. Bine, eu sunt chiţibuşar, nu-i obligatoriu să fie toţi ca mine.

Muşchi împănat. Buun. Foarte.

Panacota. Mică minune.

?

Florile sunt vii.

Â
Crinul Alb
Parcul Traian 31, Oradea
0259-417.731 Â

Cronică publicată în revista Business NewsÂ

Am mâncat prima dată la Crinul alb prin anul 2000. Cred. Oricum, la început de secol. De atunci a trecut ceva vreme, am mai avut ocazia să revin în câteva rânduri şi am constatat că locul se schimbă constant dar toate schimbările au o …constantă: aici se face (mă feresc de superlative cât pot) probabil cea mai bună pizza din Oradea. Există câteva pizzerii consacrate care concurează de la egal la egal, lupta e strânsă dar Crinul alb e unul dintre „caii” fruntaşi. Ştiind acest lucru, am hotărât să încerc şi altceva. Ceva mi-a spus să evit specialităţile italiene. Nu mă întrebaÅ£i ce şi nu vă recomand să le evitaÅ£i, în fond localul e renumit pentru mâncarea cu specific italian, deci sunt şanse bune să vă placă. Probabil am vrut să văd cum se descurcă bucătarii cu feluri pentru care sunt mai puÅ£in renumiÅ£i.
Am cerut muşchi de porc împănat cu costiţă şi usturoi. La decizie a contribuit şi faptul că se prepară la grătar, lucru potrivit cu dorinţa mea de a mânca mai sănătos. Puteţi spune că porcul nu-i tocmai izvor de sănătate dar eu cred că nu păţeşti nimic dacă-l mănânci fără a-ţi face un obicei din asta. În plus, muşchiuleţul e o bucăţică suculentă şi lipsită de grăsimea pe care o găseşti în ceafă, de exemplu. În fine, muşchiuleţul de porc de la Crinul alb mi-a lăsat impresia de preparat executat corect, pătruns cât trebuie, tratat cu grijă să nu devină sec şi aţos. Combinaţia cu costiţa şi usturoiul e potrivită mai degrabă pentru prânz dar merge şi pentru o cină luată devreme iar pătrunjelul verde estompează gustul usturoiului, care poate fi o piedică în calea pupatului – presupunând că ai cu cine să te pupi.
Desertul a avut darul de a stârni o furtună de plăcere la nivelul papilelor mele. Mă refer la cele gustative. Am luat panacota cu caramel. Un desert tradiţional italian, făcut din smântână dulce, cu gelatină şi diverse arome, cu topinguri din cele mai variate, de la caramel la piure de căpşuni, de la sos de vanilie la dulceaţă din fructe de pădure. La Crinul alb se face versiunea cu topping de caramel. Foarte fină, vaporoasă, volatilă de-a dreptul, aromată discret, scăldată cu generozitate în caramel.
Plusuri, minusuri, observaţii? Există, le înşir şi le împărţiţi voi pe căprării: Spaţiul e generos dar ar merita ceva mai multă atenţie din partea unui designer care a mai fost în viaţa lui la restaurant. Eu n-am înţeles nici în ruptul capului ce caută felinarele de stradă în interior.
Baia e foarte curată dar întrerupătorul e mascat nu ştiu pe unde, noroc că în copilărie stăteam aproape de Cernobâl şi strălucesc pe întuneric prin anumite părţi ale fizionomiei.
Servirea e bună, personalul drăguţ şi prezent, exact aşa cum e normal. Chiar dacă ospătarul e ocupat cu alte comenzi, un piccolo are grijă să debaraseze în lipsa lui.
Garnitura nu m-a impresionat, ba chiar primeşte un „4” de la mine. Cartofii aurii nu mai sunt ce au fost. Adică nu se mai osteneşte nimeni lângă cuptor, se fac în baie de ulei. Ceea ce le dăunează. Asta în general. În particular, cartofii aurii de la Crinul Alb nu au avut gust.
Foarte rar în viaţa asta mi s-a întâmplat să găsesc locuri în care muzica să se potrivească la ambient şi specific. Nu a fost cazul de data asta. Părerea mea e că deşi e un local de volum (preţurile nu sunt foarte mari şi poţi să îţi faci un obicei din a veni cu prietenii aici), Crinul alb nu merită muzica EMO pe care am auzit-o aseară.
Dacă aş fi bucătar la Crinul Alb aş munci puţin şi la prezentarea mâncării. Sunt feluri care merită să arate bine. Bine, eu sunt chiţibuşar, nu-i obligatoriu să fie toţi ca mine.

Muşchi împănat. Buun. Foarte.

Panacota. Mică minune.

?

Florile sunt vii.

Â
Crinul Alb
Parcul Traian 31, Oradea
0259-417.731 Â

Cronică publicată în revista Business News Â

Duminică m-am întors de la Cluj cu trenul. Accelerat, un singur vagon, stai ca-n…tren. Pe scaunele din faÅ£a mea jucau cărÅ£i trei băieÅ£i. Am dedus că sunt studenÅ£i, am aflat că şi-au rezolvat cazarea în Cluj şi că se întorc la Oradea pentru o ultimă petrecere cu „gagici” şi băuturi tari. Gen Cuba Libre. Rom cu cola. Pshaw! La anii voştri spăriem producÅ£ia de spirtoase a Murfatlarului. Eh. Vremuri. Â
Pe rândul din dreapta stătea o tanti, pe care o să o numim simplu, Tanti. Genul de persoană care trăieşte într-o garsonieră cu 39 de pisici. Sau 100 de porumbei Maria Stuart. Artistă rău. Peste şase decenii de viaţă, părul alb-gălbui, privirea uşor difuză, mică de statură şi atotştiutoare. Băieţii abandonează jocul de cărţi şi se lansează într-o dezbatere despre „gagici”. Îşi arată poze din telefoanele mobile, mai scapă câte o păţanie de la ultima beţie cu sirop de tuse,mai râd golăneşte de curu’ câte unei fete din cămin. Tanti suferă de mâncărici şi se bagă în vorbă:
-  SpuneÅ£i-i prietenului vostru (băiatul de la geam, prea departe să audă cu urechile lui) că alcoolul îl face impotent, şi el e şi gras…
-  Hăhăhăhăhăhă!
-  Serios, se ştie că bărbaţii graşi au probleme la puţulică şi dacă mai beau şi alcool..
-  Hăhăhăhăhăhă!
-  Ce zice bă?
-  Că o ai mică şi nu ţi se mai scoală dacă bei, hăhăhăhhă!
Băiatul gras de la geam:
-  SpuneÅ£i-i şi lui de Å£igări, că şi alea…
-  Nu. Ţigările te afectează doar la cap. Şi vă mai spun ceva, băieţii care poartă blugi foarte strâmţi, testicolele lor suferă şi nu mai produc destul. Şi mai e şi ştresul.
Tanti se potoleşte şi îşi îndreaptă atenţia asupra unui cub de prăjitură cu brânză. Ţine mîna cu grijă sub bărbie, să nu-i cadă firimituri pe piept. Băieţii vorbesc tot despre „gagici”. Tanti se opreşte înaintea unei noi îmbucături şi se întoarce spre ei cu o mişcare de la Buckingham.
-  Să ştiţi că fetele din ziua de azi sunt viclene.
-Â Â Daaaaaaa.
-  Vor doar să vă facă un copil. Nu neapărat să le luaţi de nevastă, pentru pensia alimentară mai mult. Plăteşti de t
e usucă. Şi azi nu mai poÅ£i zice că nu-i al tău, îţi face adeneul şi gata, te-a încălÅ£at! Cel mai bine e să foloseşti prezervativ. Şi să nu te laşi fotografiat sau filmat, că te pune pe internet. Şi dacă eşti într-o cameră cu televizor, cel mai bine e să întorci televizorul cu ecranul spre perete, că poate are cameră de luat vederi în el şi filmează tot ce faci. Mai bine te duci la un hotel, simplu, ieftin, plătiÅ£i pe din două. Uite, eu am fost la hotelul Banat…
- „Urmează staţia Oradea. Peron pe partea stângă”.
Vocea „pilotului” o întrerupe pe Tanti, băieţii se ridică să-şi ia bagajele. Oamenii se trag mai spre uşi. Trenul opreşte. Aerul rece de Octombrie îmi atinge faţa. Cred că ar trebui să mă bărbieresc.

Au trecut aproape patru ani de la ultima mea revenire la Oradea. Perioadă forate interesantă care e pe cale să se încheie. Azi începe ultima mea săptămână aici în calitate de cetăţean cu acte în regulă. Probabil mă voi întoarce la un moment dat dar pe buletinul meu va scrie cu siguranţă altceva la rubrica „domiciliu”. Nu sunt genul „sfâşiat de nostalgii” sau „amintirile mă chinuiesc” dar Oradea va rămâne unul dintre locurile mele preferate. Destul de sus în top. Hai, gata cu prostiile că a(ve)m treabă. De exemplu:  Â

 Vă spuneam acum câteva zile despre trofeul pe care l-au adus în Å£ară prietenii mei de la Utopium. Şi despre cât îmi sunt ei de datori pe chestia asta şi pe celelalte chestii bune care li se întâmplă de când m-au cunoscut. Ei bine, îi anunÅ£ pe această cale că şi-au mai adăugat o datorie în catastiful meu pentru că tocmai au încasat un premiu, înfrângând competiÅ£ia la Golden Drumm, categoria Press-Media. Detalii despre povestea asta şi lucrarea câştigătoare- la Cristi. BăieÅ£i (şi fete) de la Utopium, ştiu că-mi sunteÅ£i recunoscători dar mi-ar plăcea să aud clipocind în pahar recunoştinÅ£a asta. Vă pup.  Â

Cât de departe de realitate trebuie să fii ca să-l pui pe Cătălin Smărăndescu să candideze pentru Camera DeputaÅ£ilor? Ok, îi stă bine la costum, sigur, mulÅ£i dintre deputaÅ£i sunt nişte imbecili şi prin comparaÅ£ie s-ar putea ca Smărăndescu să se prezinte onorabil. Dar totuşi… Â

 Â
Cât de departe de realitate trebuie să fii ca să te calci în picioare cu alÅ£i 30 de mii de catralioane de dezrădăcinaÅ£i pentru a atinge sicriul cu moaştele (destul de vechi) ale unui sfânt? Sigur, credinÅ£a e un lucru minunat, mută munÅ£ii şi vindecă bolile. Dar totuşi… Â

Cât de departe de realitate trebuie să fii ca să Å£i-l închipui pe Rădoi la Inter Milano? E adevărat, e finul lui Becali. Dar totuşi… Â

Cam asa se vede relatia dintre boborul roman pretin si guvernantii sai, de la revolutie incoace. In figura de mai jos, boborul e reprezentat de cucoana ratacita si luata la misto de golanii aia de “guvernanti”:

 Dragii meiÂ
Aflati despre mine ca sunt bine si sanatos ceea ce va doresc si voua am ajuns iar la Cluj gratie lui Crivat pe care il suspectez ca-i baiat de suta altfel nu venea dupa mine cu masina lui pe care nu spun cum o cheama
Aseara am fost cu totii sa mancam intr-un loc despre care n-am voie sa va spun deoacamdata va spun doar ca am mancat bine si am incercat sa nu-mi bat joc de dieta desi o cititoare mi-a scris ca pana nu incepe luna sa descreasca nu am nicio sansa sa slabesc deci nu cat vrea luna sa se faca plina iar eu bazandu-ma pe acest adevar stiintific am vrut sa-mi bag picioarele in el de regim alimentar si sa mananc o jumatate de porc ceea ce nu am facut
Azi vom merge (Raluca si cu mine pe care ma mai iubeste desi scriu ca un idiot) sa mai vedem cateva posibile locuinte in care sa ne mutam cu cele 14 cutii ale noastre cu tot dar va fi greu pentru ca oamenii de omenie din Cluj care-s proprietari vor 400 de euro pe luna pentru un apartament cu o camera si cam 250 pentru o garsoniera fara mobila si fara parchet si fara pereti si cu apa picurand pe la coturile instalatiilor
Si acum la incheiere va spun ca Clujul nu tampeste omul ci am vrut doar sa vedeti ce mailuri primesc eu in fiecare zi de la tot felu de dezaxati care parca au fost invatati sa scrie de Elena Basescu si de Urania si aici nu ma refer la cititoarea mea cu luna crescatoare care-i o draguta tin sa specific sa nu apara neintelegeri
Va doresc o la revedere placuta si daca v-a obosit citirea acestei epistole, inchipuiti-va cat m-a oboist pe mine sa o scriu

I s-a întâmplat lui Roberto Baggio la Mondial. I s-a întâmplat lui Adi Mutu la Euro. I s-a întâmplat chiar şi lui Anthony Quinn când a ratat la mustaţă o erecţie. Bine, pe asta am inventat-o, cred că Anthony Quinn n-a ratat nicio erecţie în cei 86 de ani petrecuţi pe Pământ. În fine, mi s-a întâmplat mie. Am dat-o în bară, mi-am pierdut modjo-ul pentru o secundă sau două şi am comis nefăcuta.

A lovit aseară după ce am venit de la serviciu. Ratarea, că despre ea e vorba. M-a lăsat în pace o vreme, să îmi fac duşul, să mă schimb în haine comode, să mă avânt spre bucătărie în paşi de salsa, dansând pe muzica din urechea mea (nu vreau să deranjez şi de aceea ascult muzică în cap, am un playlist vast, cel puţin 20 de mii de titluri). Pun pariu că în tot timpul acesta stătea pitită într-un colţ şi râdea de mine pe înfundate. Pun pariu că avea în mintea-i malefică tot filmul, făcut în avans şi revăzut de mai multe ori, pentru ca nu cumva la reluare să îmi scape taman momentul în care o voi sfecli (sau am sfeclit-o…of, Einstein ăsta) cu graţie şi talent. Iar filmul se desfăşura cam aşa: eu tăiam cubuleţe dintr-o bucată de pulpă fragedă de viţel. Condimentam cubuleţele cu piper, le lăsam să stea câteva minute să intre piperul în ele şi le puneam apoi într-o oală cu apă rece. Apoi curăţam doi morcovi şi trei gogoşari, îi făceam mii fărâme şi-i puneam în oală împreună cu carnea. Oala pe aragaz, la foc mic. Capacul deasupra iar sub el două foi de dafin, trei boabe de piper şi vârful unui ardei iute uscat. Care vârf nu poate fi prea mare dacă tot ardeiul nu-i decât cât buricul degetului meu mic. După o oră de spumat cu răbdare, potrivit de sare şi piper, aromat cu tarhon şi zeamă de limetă (puteam să pun lămâie dar mi-au rămas 7 limete de la o caipirinha care nu s-a mai întâmplat), am constatat că sfârcul acela de ardei iute e făcut din esenţă de currarra, altfel nu-mi explic de unde atâta drac pe el. Am făcut doar un litru şi jumătate de ciorbă, că deh, suntem puţini în casă (Cristi şi cu mine) şi suntem la regim, nu băgăm (să fi spus…”introducem”?) în noi ca sparţii. Mai bine. Mai puţin de aruncat în budă. Cum s-a ajuns la un asemenea deznodământ? Ei bine, aici şi-a băgat Ratarea mâna. Sau ce şi-o fi băgat. Adică? Văzând eu că-i aspră ciorba rău mi-am spus că nimic nu-i de nereparat. O să pun în ea (deşi nu vroiam să ajung aici) nişte smântână dulce. Grăsimea va atenua efectele capsaceinei şi iuţeala se va disipa uşor. În plus, o să-i pun eu o linguriţă de zahăr brun de pe farfurioara asta care stă singură bine-mersi pe mobila din bucătărie. Asta nu va îndulci zeama prea tare dar îi va da o tentă ceva mai moale. Mamă, cât sunt de deştept, ce mă mai pricep! Pupa m-aş! Dacă aveam un dispozitiv de analizat spectrele ca în Dune probabil aş fi aflat că peste zahăr a ajuns (nu mă întrebaţi cum) detergent de vase. Am adăugat aşadar zahărul cel otrăvit şi bunătate de smântână într-o ciorbă picantă dar comestibilă. Bul-bul. Apoi am vrut să gust. Şi am gustat. Şi acum mai sughit câte un balon de săpun. Şi acum îmi vine să mă dau de parchet pentru că mi-am complicat existenţa inutil. Puteam să mă opresc la smântână şi să fie totul bine. Partea bună a serii a fost că gustul chimic din gură s-a cerut dat afară. Am coborât la magazinul din spatele blocului hotărât să-mi cumpăr struguri. I-am luat sub formă de vin. Roşu. Ceea ce vă doresc şi vouă. Şi în plus, ocazii de care să profitaţi.

Diferenţa dintre succes şi eşec stă în detalii. De obicei lucrurile simple sunt mai bune decât cele complicate. Uneori e bine să filtrezi primul impuls prin buretele experienţei tale. De fiecare dată trebuie să tragi apa după ratări şi să mergi mai departe. Enunţuri simple. Mie mi se par adevărate. Voi ţine cont de ele ca şi până acum. Cu mici scăpări, că mai am nevoie şi de ratări în viaţă. Altfel cum să învăţ? Ca oamenii deştepţi, din greşelile altora? Nu-i de mine. Şi în plus, mi-a plăcut mereu să fiu pe scenă, nu în lojă, chiar dacă uneori am mai căzut în fosă.

Poate o să am cândva, după pensionare, un locşor al meu, cu cinci mese, un bar din lemn masiv şi o bucătărie din care să iasă cinci ore pe zi mirosuri dintre cele mai ispititoare. De fripturică în sos brun, de ciorbă acrită cu borş, de cartofi graşi proaspăt scoşi din cuptor şi stropiţi cu unt topit în care s-a lăfăit o rămurică de rozmarin, de coaste la grătar înmuiate-n sos de coacăze, de caş topit în mămăliga fierbinte pictată cu jumări mici şi suculente făcute din slană adevărată nu din baconul plin de apă cu sare ce se găseşte azi prin magazine. S-ar putea numi „ La gurmandu’ anonim”. Ori poate nu. Poate se va numi „La pofticiosu’ anonim”. Pentru că nu-s gurmand, sunt pofticios. E o diferenţă. Nu-mi palce să mănânc mult, îmi place mult să mănânc.

Salut. Sunt Adi şi sunt pofticios. Nu am mai înfulecat cu poftă de trei zile. Azi e a patra zi în care mă trezesc transpirat, cu gândul la două felii de costiţă afumată, prăjite lângă două ouă mari, cu gălbenuş portocaliu. A patra zi în care mă mulţumesc cu o felie de pâine neagră. Prăjită şi unsă cu un strat aproape invizibil de brânză tip feta făcută din 82% soia. Cu puţin noroc, la prânz voi mânca o ciorbă. Cu puţin mai mult noroc, voi mânca şi în seara asta înainte de ora 19:00. Cât mai aproape de ora 18:00. Ceva la grătar probabil. Fără cartofi, fără fasole. Poate cu puţin orez. Şi cu siguranţă fără pâine. O prăjitură mică, un glob de îngheţată de vanilie stropită cu sirop de ciocolată după masă? Poate la noapte, după ce adorm, cum doar vis un înger se arată.
Aseară am făcut clătite. Două zeci şi două de clătite gigantice, cu diametrul de 400 de milimetri. Umplute cu un amestec de dulceaţă de cireşe amare, trandafiri şi căpşuni. Unele. Altele umplute cu o cremă fină din brânză în care am spart două ouă şi am mai adăugat miere de munte, de culoarea chihlimbarului. Şi puţin zahăr vanilat. Şi coajă de limetă şi de portocală. Şi puţin rom. Şi au mai fost şi câteva umplute cu mere călite şi amestecate cu scorţişoară. Stropite toate cu ciocolată şi atât de pufoase încât ciocolata a intrat în ele instantaneu, de parcă aş fi stropit deşertul cu apă. Că veni vorba, mă opresc puţin, mă duc să iau un pahar de apă plată…
Să vă spun şi despre clătitele cu carne? Am făcut sosul de carne acum două seri. Am muncit la el patru ore. Am îmblânzit ceapa şi usturoiul, am pus morcovii şi gogoşarii tăiaţi fin în rondele şi cubuleţe şi când s-au înmuiat am adăugat carnea de viţel dată prin maşina de tocat cu ciurul fin. Cărniţă roz, fără zgârciuri, măcinată de două ori. Am aromat mâncarea cu chimen, măghiran şi tarhon. Şi foi de dafin şi nişte piper proaspăt măcinat. Apoi am lăsat sosul la foc mic până s-au dizolvat complet legumele şi am pus în el suc de roşii. Şi l-am ţinut încă un ceas pe foc domol, să piardă cât mai multă apă. După ce a fost gata şi s-a răcorit l-am dat la frigider (e un sos care se poate păstra cinci zile fără probleme) şi am umplut ieri cu el zece clătite mari, molcuţe şi parfumate. La care m-am uitat toată seara cu ochi pofticios. Făceam ce făceam şi ajungeam iar în bucătărie. Ridicam colţul şerveţelului care acoperea farfuria cu clătite cu carne. După un suspin adânc mă îndreptam spre farfuria cu clătite cu brânză. O privire sub şerveţel, un suspin, farfuria cu clătite cu dulceaţă parcă mă strigă. Şi nici clătitele cu mere nu se potolesc şi îmi trimit miros de scorţişoară prin şerveţel şi nări, direct pe papilele gustative inflamate cum n-au fost de multă vreme. Iubesc clătitele. Le admir, mă bucur că au ieşit atât de frumoase, atât de atrăgătoare. Apoi mă duc la frigider de unde scot o portocală. O mănânc absent, cu gândul la recompensele ce mă aşteaptă peste cinci kilograme. Da, timpul meu nu se mai măsoară în secunde, minute sau zile ci în kilograme. Ar trebui să pot, în fond am învins eu zmei şi mai mari. What would Chuck Norris do?

Cândva intram pe ziare.com pentru că era un portal serios, găseai ştiri (şi trimiteri la ştiri) despre politică, economie şi social. Acum intru pe ziare.com pentru că nu mai găsesc toate astea (decât într-o mică măsură). În locul sacoului au apărut chiloÅ£ii, în locul economiei a apărut sexul, în locul sexului puÅ£in din trecut a apărut sexul mult de azi. La câte articole despre activitatea sexuală a omenirii văd aici în fiecare zi, am impresia că toată lumea şi-o trage cu toată lumea şi nimeni nu mai face nimic altceva. Posibilă explicaÅ£ie pentru criza financiară: lumea-i prea ocupată cu sexul. Ce inginerii financiare, ce jocuri la bursă? Ştie toată lumea (toată lumea care a făcut sex şi nu-i frigidă) că în momentele de euforie nu-Å£i mai pasă de nimic, nici măcar de trenul care urcă peste tine şi te face una cu orgasmul universal.  Â

Hai să vedem ce poveşti despre sex au apărut astăzi: zice că un site de recrutare a făcut sondaj din care a reieşit că un român din patru a făcut sex la locul de muncă. Din acelaşi sondaj reiese că dacă s-ar putea, 60% dintre români ar face sex la locul de muncă. Acum, că ştiu asta, o să  mă uit la colegii mei un pic diferit. Ceva mai atent. De fapt, deja am identificat vreo doi care vor să mi-o tragă.  Â

Un alt titlu (ăsta m-a umplut de respect faţă de autorul său) spune că femeile frumoase sunt preferate pentru aventuri de o noapte. Hai băăăă, mă laşi? Cât de pervers trebuie să fii ca să preferi o femeie urâtă? Cât de nasoală trebuie să fie nevastă-ta? Cât de nefericită trebuie să fi fost copilăria ta? Adică ai o aventură, lucru care te poate costa mariajul, poate viaÅ£a (mai sunt şi soÅ£ii nervoase şi puternice), ca să nu mai spun că ajungi în iad, iar tu preferi o femeie urâtă? Să o văd şi pe asta!  Â

Â
Poate n-o să vă vină să credeÅ£i dar cineva are atât de mult timp încât să se gândească la cele mai palpitante şi incitante locuri de făcut sex. Ba are timp să şi scrie despre asta. Eu le înşir doar, că n-am chiar atât de mult timp: cabina de probă, acoperişul unei case, scările şi sacul de dormit. Am zis, cel care a scornit asta nu prea are fantezie ori n-a pupat altceva în afară de poziÅ£ia misionarului niciodată, altfel nu-mi explic ce caută aici sacul de dormit şi acoperişul. Cabina de probă- hai, treacă de la mine. Scara blocului…e şi nu e, că dacă intri în blocurile cele noi, în care nu-şi permite nimeni să cumpere un apartament, ai foarte puÅ£ine şanse să fii deranjat de cineva. Oricum, interesant mi s-a părut avertismentul autorului pentru cei care ar opta pentru scara blocului: deşi rezolvă problema înălÅ£imii femeilor scunde (n-am înÅ£eles de ce nu şi invers), e bine să se ştie că persoanele pasionale pot dobândi dureri de spate şi de cap. Adică?  Â

În SUA a apărut un fel de organizaÅ£ie creştină care a înfiinÅ£at tabere în care homosexualii pot să se vindece de homosexualitate. Cum? Prin cântec spiritual, rugăciune şi meditaÅ£ie. Într-o săptămână. Foarte tare! Cum nu cred că la capătul săptămânii homosexulaii sunt aşteptaÅ£i la poarta taberei de soÅ£iile lor cele heterosexuale (ori soÅ£i, de la caz la caz), pot doar să presupun că organizaÅ£ia respectivă consideră că sexul cu o persoană de acelaşi sex e mai grav decât sexul în afara căsniciei cu o persoană de sex opus. Iar pămpălăii de oameni iau şi înghit toate tâmpeniile pe care le debitează câte un guru. Guru ce-Å£i salvează curu’.