Adi Hădean

 - Rețete fără secrete
Ep.17 Chocolate lava, un desert spectaculos - Cook'n Rolla

Articole pentru "October, 2008"

Habemus internet(us)

Salutus. Am reuşit să obţin conexiunea la Internet (acasă) deosebit de repede şi cu upgrade la capitolul „viteză”. I know people that know people. Dacă reuşesc să găsesc un rotopercutor cu care să dau patru găuri în peretele proprietarului pentru a atârna televizorul cel nou de ele, o să eliberez biroul şi nu voi mai fi nevoit să scriu cu tastatura în braţe (deşi nu e chiar atât de incomod pe cât credeam). Îmi doresc succes(uri).

La ora la care scriu aceste rânduri, tocmai s-a încheiat meciul (ha ha) dintre Steaua şi Olimpique. L-am vizionat împreună cu singurul şofer de TIR din România care a absolvit o facultate şi se pregăteşte să obţină a doua diplomă universitară (cumnatul meu). Mă rog, aşa cred eu, că e singurul, dacă ştiţi voi unul vă rog să mă anunţaţi. Am ajuns la concluzia că antrenorii români cresc generaţii de mămăliciki şi încă nu s-a găsit unul care să vadă ca viteza e lucrul care contează în fotbal de cel puţin 15 ani încoace. Viteza calculată, reacţiile controlate, vederea periferică şi ştiinţa jocului. Da, am avut o echipă inimoasă, un public dedicat până aproape în ultima secundă dar Olimpique ştie să joace fotbal. ŞTIE. Steaua a avut noroc dar asta trece, după cum s-a văzut. A avut şi câţiva străini care se pricep la jocul cu mingea dar…atât. Ah, şi încă un lucru: dacă e adevărat că Murinho îl vrea pe Rădoi, Murinho e un cretin în faza terminală. Logică simplă.

Tăriceanu spune că Bechtel nu va primi nici un ban în plus dacă lucrările la autostrada Transilvania nu vor fi încheiate la termen. Lucru care mi se pare destul de enervant (mă refer la declaraţia asta de campanie electorală), pentru că Bechtel a luat deja o mulţime de bani fără să facă lucruri viziblie cu ochiul liber şi măsurabile în metri de autostradă. Chiar dacă autostrada sus numită nu va fi gata niciodată, nepoţii mei vor avea datorii către Bechtel fără ca un singur kilometru de autostradă să fie dat în folosinţă.

Pe ziare.com scrie că „după scandalul filmuleţului porno, Ana Birchall va candida la…”. Eu cred că ar fi candidat şi fără scandalul acesta şi că locul doamnei în Senat sau Camera deputaţilor (asta ca să vedeţi cât de tare mă interesează la ce candidează) nu a fost rezervat printr-un scandal cu sex oral. Cât despre ştirea că femeile din PSD se opun candidaturii (am citit-o acum câteva zile), cred că şi în cazul lor se aplică povestea cu „unii o fac, alţii nu recunosc”.

Cred că m-am împrietenit cu Andrei Crivăţ, cu puţin noroc în viaţă o să mă întâlnesc în week-end cu Chinezu şi poate Groparu o binevoi să-şi ia de la mine pălinca de Sălaj pe care i-am adus-o de la Oradea. Ori poate vrea să mai aştepte până vin cu horinca de Văleni (Maramureş) şi să colecteze un pot mai mare. Ultimul paragraf a fost din seria „hai să ne lăudăm cu oamenii pe care-i cunoaştem”. Pe mâine dragii mei. Hai CFR!

Nu prea….

Nu prea îmi place sa stau departe de voi şi nici să scriu aşa, din vârful degetelor şi să plec. I guess I’m not a quickie person after all. Totuşi va trebui să suport acest status quo încă o zi sau două. S-a întâmplat ca fostul chiriaş să creadă că poate să ia cu el modemul din apartament. S-a întâmplat să nu aibă dreptate şi să mă întârzie astfel cu cel puţin 24 de ore. Se mai întâmplă să nu am toate cablurile prin casă şi să trebuiască să le procur. Nu că n-aş avea timp destul pentru asta. Ok, printre ele îmi pregătesc şi intrarea în Cluj (nu cu torţe, da’ pe aproape), lucrez şi la viitorul luminos al carierei mele şi încerc să nu stric mâncarea până mă împrietenesc cu cuptorul cel nou şi împrejurimile lui. Mi-am găsit şi traseul pentru alergări matinale şi l-am testat. E ok, merge, doar că l-au dotat cu aer prea rece şi era să-mi scuip plămânii după primul kilometru. Mi-ar plăcea să vă mai povetesc nimicuri care nu vă interesează dar sunt cam pe fugă. Pe mâine dragii mei. Să fiţi buni. Pe aia cu ocaziile o ştiţi.

Bine am venit in Cluj

Încep o nouă viață. Mă rog, așa se spune, de fapt e aceeași minunată viață pe Terra. Cluj, Terra mai exact. Cartierul în care locuim e un fel aeroportul din Frankfurt, avioane vin și pleacă de zeci de ori pe zi, atât de jos încât poți să vezi expresia de spaimă de pe fețele unor pasageri mai nevricoși. În fine, nu despre asta vreau să vă spun, vreau de fapt să mă laud puțin cu femeia descurcăreață care-mi stă alături și care a găsit pentru noi o casă senzațională pentru bugetul pe care am hotărât să-l alocăm aspectului locativ al vieții noastre (poze într-o postare viitoare).
Azi urmează marea aventură, contactul de gradul 3 cu reprezantanții UPC. Dacă totul va merge bine,probabil că pe la mijlocul săptămânii vom avea internet acasă și nu va mai trebui să abuzez de bunăvoința domnului Andrei Crivăț.
Am avut primul val de musafiri, am supraviețuit, am uitat castanele în cuptor dar tocănița a ieșit ok. Partea bună e că acum am cu ce să arunc după avioane.
Vă doresc la revedere grabnică. Over and out.

Legea „pentru orice” (reluare, că-s ocupat cu mutatul)

Ieri am fost prea ocupat cu răţoitul la Zeitgeist şi am trecut pe lângă o mulţime de „fapte care m-au scandalizat”, lucruri pe care nu vreau să le las aşa, necomentate. Despre unul am citit la Oana Mudura pe blog şi are legătură cu Biserica şi cu ochiul dracului. Despre altul am citit la Copolovici taman la timp ca să-mi aduc aminte că m-a enervat şi pe mine existenţa acestui fenomen. Daaar…să le iau pe rând:

V-am povestit la un moment dat despre restul în gumă de cele_zece_porunci.gifmestecat, pastile anti-ţânţari, caramele sau orice altceva poate fi evaluat de vânzător ca având valoarea între 5 şi 50 de bani. Ei bine, avem lege împotriva acestei practici! Ceea ce mă face să cred că România e prima ţară din lume care legiferează bunul simţ. Inspiraţi probabil de „creditul pentru orice”, legiuitorii români sunt pe cale să inventeze „legea pentru orice”. Aştept legea împotriva poziţiei misionarului (cu câteva paragrafe clare despre situaţiile în care este permisă utilizarea ei), legea impotriva venitului beat acasă şi persiflatului nevestei cu dosul palmei, legea pentru tras apa la buda de la serviciu după c t kci, legea pentru spălatul la subsiori (cu paragraf special pentru deodorant) înainte de utilizarea transportului în comun, legea împotriva manelelor „la maxim” în taxi pe motiv că „alţi clienţi (care nu e acolo chiar în clipa aia) o cere”, legea împotriva copywriterilor care confundă „tot” cu „totul”, „maxim” cu „maximum”, „minim” cu „minimum” şi imbecilitatea cu inspiraţia. A, da, şi legea împotriva celor care-i plătesc pe copywriteri pentru toate siluirile cu perversiuni aplicate limbii române şi, de multe ori, logicii.

Catolicismul bunului papă Ratzinger se clatină şi păleşte în faţa catolicismului lui Tăriceanu, care împreună cu Guvernul din dotare execută derapaj după derapaj. Tăriceanu nu face pomeni electorale şi vrea să taie tichetele cadou pe care oricum NU LE DĂcalugarite.jpg GUVERNUL. Pentru că „trăim vremuri grele”. Hai, nu mă informa! Pe ce-ţi dai seama? Poate pe faptul că pe un litru de ulei şi unul de lapte am dat ieri 4 euro şi câţiva cenţi ? În România, nu în Austria. Oare pentru că „trăim vremuri grele” s-a apelat la Fondul de Rezervă pentru a „completa” vistieriile cultelor cu 18,6 milioane de Euro, dintre care cei mai mulţi vor merge la BOR, conform unei bune tradiţii? Pentru ce atâţia bani ? Păi, se scapă cu o explicaţie domnul Răzvan Theodorescu, fost ministru al culturii, om care ştie de bună seamă cam pe unde circulă banii în ministerul respectiv şi care spune că fiecare cuvânt al preoţilor e important, mai ales că suntem în an electoral. Ca să nu mai spun că domnul Adrian Iorgulescu, actualul ministru, spune că era nevoie de sprijin pentru construirea eparhiei ortodoxe de la Roma, acolo unde comunitatea de români e destul de solidă. Poate instalează şi o urnă de vot lângă cutia milei, să nu facă două drumuri. Evident, banii aceştia nu reprezintă o pomană electorală. Mai ştii, poate guvernul cumpără indulgenţe încercând să-şi asigure un loc mai în faţă în rai, că nu mai e mult până dă ortu’, instituţional vorbind. Doamne ajută. Apoi miluieşte. Apoi, propun ca noul semn electoral al PNL-ului să fie o p#l@ în cur.

Din 2009 se va preda limba română (cu oarece literatură ataşată) în şcolile din Belgia, ca urmare a unui program pus la cale de r2d2translator.jpgMECT-ului român. Zice ştirea că limba va fi predată de către profesori nativi. Ceea ce, mărturisesc, nu ştiu ce înseamnă. Adică nativi români, nativi valoni, nativi flamanzi sau „Native Navajo Marine”? În fine, poate dacă voi citi ştirea până la capăt mă voi lămuri, dar aş fi preferat ca redactorul să folosească explicit limba română încă de la începutul articolului. Trecând peste cârcoteală, treaba asta mi se pare un lucru bun. Mai ales că belgienii de vârstă şcolară vor putea învăţa două limbi simultan. Adică româna şi moldoveneasca. Vreţi să spuneţi că nu-s limbi diferite? Păi dacă nu sunt diferite, de ce a venit Vladimir Voronin (presidente de la republica Moldova) cu translator la summit-ul NATO?

Dacă vă întrebaţi ce o să facă Biserica Ortodoxă cu porţia ei de bani din cei 18,6 milioane de euro despre care vorbeam mai sus, vă spun eu. Pe lângă ridicarea eparhiei din Roma, BOR va comanda cursuri de hair styling pentru preoţi. La ce le trebuie? Păi lestupid_haircut.jpg trebuie, că înclinaţii au. De exemplu, un preot din Vaslui a tuns un copil de 11 ani în timpul orei de religie. Motivul? Copilul avea o coadă mai lungă cu păduchi în ea. Preotul spune că moral n-are ce să-şi reproşeze. Adevărul e că nici eu nu aş avea ce să-i reproşez moral, nu ar avea efect. Eu i-aş reproşa fizic să simtă măcar pe jumătate umilinţa pe care a simţit-o copilul tuns şi despăducheat în faţa clasei. Mai ţineţi minte reclama cu „Fanta Germania”? Uite, o frizură de genul aceleia i-aş face cucernicului apoi l-aş trimite la vecernie în cel mai habotnic sat din Moldova. Şi în loc de cădelniţă, să poarte propunerea mea pentru noul simbol electoral al liberalilor (vezi mai sus). Mai am nişte lucruri în minte, dar deocamdată le ţin acolo.

Mă tem că postarea mea de azi e cam prea plină de popi şi bani dar nu mă pot abţine. De final, aşa, scurt, nu ştiu dacă să mă simtguvern.jpg jignit la neuron sau să mă simt umflat de râs din cauza lui Vosganian, scriitorul ajuns ministru de finanţe (în ce ţară normală se confundă literele cu cifrele, pentru numele lui Allah?). Domnia sa spune că tichetele cadou au fost introduse pentru a apăra demnitatea bugetarilor, vezi Doamne, pentru a nu-i pune pe aceştia într-o poziţie de inferioritate. Eu cred că singura poziţie în care i-ar fi pus ar fi fost aceea de cumpărător eventual satisfăcut. Sincer. Şi ar fi bine ca umflaţii ăştia care conduc ţara cu atâta pricepere să mă mai scutească de expresii care conţin cuvintele „demnitate”, „onoare”, „grijă pentru cetă
ţean” şi „am mărit pensiile”. Că altfel mă enervez şi încep să le spun şi eu cuvinte cu „p” şi cu „u” şi cu „l” şi cu „a”. Şi cu „mea”. Şi ceva cu „rect”.Dar nu „COrect”.

Pe mine? Poate-n c#r! (reluare, că-s ocupat cu mutatul)

Tocmai m-am întors de la piaţă. Pentru mine, mersul la piaţă sâmbăta dimineaţa e un fel de stâlp de siguranţă al existenţei, o fărâma din viaţa perfectă pe care mi-o doresc. Da, ştiu, viaţa perfectă e un ideal, şi ca orice ideal e… de neatins. Dar aşa, cu piaţa de sâmbătă dimineaţa, cu zâmbetul celui drag de lângă tine, cu mersul pe jos sau maşina care porneşte la prima cheie, iată, idealul e un pic mai aproape, uiţi că viaţa nu-i perfectă şi îţi vine să trăieşti cu bucurie ziua de azi până la capăt şi să o aştepţi cu nerăbdare pe cea de mâine. Darăsta sunt eu, nu ştiu alţii…

Nu vreau să merg mai departe cu discursul acesta. Altceva ma tulbură, mă pune pe ganduri de cateva zile. Statul Român modifică legislaţia privitoare la familie. Conform noii definiţii, “baza familiei e căsătoria dintre un bărbat şi o femeie”. Asta ştiam, aşa era şi până acum, aşa a fost din cele mei vechi timpuri, de când s-a inventat familia. Doar că noţiunea nu a fost definită ca atare, lăsând loc de interpretare. De teama liberalizarii excesive a noţiunii de “familie”, Statul Român a hotărât să elimine ambiguitatea. Cred că a facut bine. Si aş mai putea sşâp scriu asta încă o dată, cu majuscule, dar nu vreau sa fiu catalogat drept isteric si homofob. Mă socotesc drept o persoană tolerantă, cu vederi largi, cu înţelegere destulă pentru lume si viaţă. Uneori poate gândesc prea bine despre mine dar in fund, pardon, fond, ăsta sunt eu. Revenind la toleranţă, în cazul minoritatilor sexuale, cred că toleranţa mea se traduce prin faptul că nu mă deranjează să ştiu despre un prieten sau neprieten că e homosexual, transsexual sau aeroplan, fie ce o fi. Nu mă deranjează să ştiu că are un partener cu care face amor în ce fel pofteşte, sau poftesc ei doi. Nu mă deranjează că un homosexual are o slujbă mai bună, o casă mai frumoasă sau o funcţie publică de răspundere, sunt atâţia imbecili hetero care au toate astea. Mă deranjează însă când de dragul toleranţei, oamenii vor să întoarcă lumea cu curul în sus, să ma convingă că e normal ca un cuplu alcătuit din două persoane de acelaşi sex se poate numi familie care trebuie protejată şi tratată ca atare. Ma tem că în direcţia asta vederile mele largi se îngustează brusc, toleranţa mea se cam veştejeşte şi culmea, lucrul acesta nu mă îngrijorează defel. Sunt ipocrit? Nu sunt capabil de toleranta până la capăt? Foarte bine! Nici nu vreau! Vreau ca în continuare copiii de pe Terra sa aiba o mamă si un tată, nu doua mame, nu doi taţi. Vreau ca pederaştii din Consiliul Europei sa mă mai scutească de prostiile lor, vreau ca Human Rights Watch să militeze mai mult pentru problemele adevărate pe care le au oamenii amarâţi ale caror drepturi FUNDamentale sunt încălcate în fiecare zi şi mai puţin pentru a încerca sa ne convingă ca e normal să acceptăm anormalul ca fiind nrmal. Ion + John = love? Nicio problemă, pot accepta faptul că Ion+ John = cuplu. Nu pot accepta faptul că Ion+John = familie. Sunt obtuz? I don’t give a fuck in the ass.

Barbeque

În urma unei serii de propuneri pe aceeaşi temă din partea lui Flavius şi a câtorva zile de chibzuinţă (sunt încăpăţânat şi-mi ia mult să mă sucesc), am hotărât să trec peste prejudeacata care mă făcea să cred până mai ieri că în mall nu găseşti altceva decât mâncare de duzină, fie proastă, fie nejustificat de scumpă, fie şi una şi alta. Mi-am zis: “Fie, ce se poate întâmpla în cel mai rău caz ? Mănânc ceva ce n-o să-mi placă, enervez un proprietar de şaormărie şi mi-l iau pe Flavius de pe cap ». Înarmat cu aceste gânduri pozitive am purces spre Lotus Mall (Oradea, normal) şi m-am oprit fix la Barbeque, singurul restaurant din mall pe care nu l-am văzut de aproape, poate şi din caza faptului că e la etaj şi nu am simţit niciodată nevoia de a mă plimba cu scara rulantă. Un ospătar simpatic şi cam emoţionat (doamnelor, ştiu că vă plac bărbaţii emotivi) îmi aduce lista. Eu o răsfoiesc, studiez atent, apoi iau faţa aceea de « mda, ai o şansă ». De parcă m-aş pricepe. Apoi îmi arunc privirea pe fereastră (dacă poţi face abstracţie de sigla Carrefour, te poţi bucura de privelişte iar ochiul are de străbătut oarece distanţă până la linia orizontului, asta mi-a plăcut) dar nu destul de departe că apare personificarea emoţiei (nu cred că statura mea impunătoare l-a emoţionat ci probabil faptul că e nou în job) şi mă întreabă ce îmi doresc. Plin de şarm i-am spus: “fă-mi o surpriză”. “Şi de băut?” Hmm, îmi place de el, emotiv-emotiv dar cu prezenţă de spirit, am văzut ospătari vechi în meseria care au intrat în panică în faţa unei asemenea comenzi.
În cel mult un sfert de ceas eram înfipt în mâncare până la urechi (cu delicateţe, nu-s din peşteră). Frigărui din muşchiuleţ de porc învelit în fâşii subţirele (dar suculente) din slănina aceea pretenţioasă cunoscută sub numele de bacon.Copilăria mi-a trecut în trei secunde prin faţa ochilor, prin nări şi pe marginile limbii (nu mă întrebaţi cum se poate una ca asta). Mi-am amintit de tot ce mi s-a întâmplat bun, de prispa casei bunicilor, de calul de pe care am căzut, de serile lângă foc la marginea pădurii, de plita sobei din mica bucătărie de vară de la ţară,plită pe care se înşirau felii de pâine făcută de bunica în cuptorul din curte, oiţe cu pălărioara vineţie şi bureţi albi şi usturoi, felii subţirele de cartofi şi degetele mele din când în când. Dar asta-i altă poveste, mai bine revin la cea de azi.

Condimentate cu măsură şi ţinute pe grătar (de fapt pe plită) doar cât trebuie pentru ca sucurile hrănitoare şi savoarea din muşchiuleţ să prindă viaţă şi curaj. Şi ca să fie toate bune şi în timp, şi pătrunse uniform, frigăruile au fost căznite cu fierul de călcat încins imediat ce au fost puse pe plită. Asta înseamnă că pojarul a venit din două părţi deodată, lucru care face carnea să îşi fiarbă miezul în suc propriu în scurtă vreme, astfel că rămâne fraged şi rozaliu (cum am stabilit deja că ne place nouă). Pe lângă frigărui s-au alipit (şi s-au lipit de mine, ştiu sigur, cred că doar un stagiu la mânăstire mă mai salvează) cartofii prăjiţi şi condimentaţi, şi aromaţi cu ierburi din cele fine. Apoi sosul dulce acrişor, uşor picant, care nu ar trebui să lipsească de lângă niciun grătar.
Salata a fost din roşii,cu ceapă roşie şi câteva rondele de praz. Ştiţi cum se simte un rondel de ceapă roşie între două rondele de praz? Nu spun, că are conotaţii erotice şi poate citesc şi copiii. Lovitura de graţie mi-a dat-o pâinea prăjită, frecată cu usturoi şi stropită cu ulei.
Ospătarul mi-a oferit la desert o îngheţată (restaurantul are gelaterie proprie) dar am refuzat politicos simţindu-mă îndestulat. Om instruit (de bună seamă), ospătarul mi-a recomandat să trec pe la Mozart, cofetăria de la parter, un colţ de dulce rai ce ţine de restaurant, să iau ceva pentru acasă (mare şmecher, patronul ar trebui să-l premieze). M-am codit cu gândul la dimensiunile mele aflate-n creştere precum cotele apelor Dunării la început de Aprilie. Totuşi, ia hai să văd.
Pompadour e numele care mi-a atras atenţia. Iar amintiri din copilărie, iar poveşti cu spadasini şi madame, iar memoria afectivă pusă pe jar. Cred că prăjitura ce poartă numele renumitei marchize ce s-a ţinut cu unul dintre numeroşii regi Louis de Franţa (cred că al XV-lea) a împrumutat ceva din personalitatea ei. Prăjitura aceasta e practic o spumă de ciocolată aplicată în strat generos peste un blat subţire (pe care-l suspectez că ar fi pandişpan). Dulce cât trebuie şi uşor acidă de la vişinele scoase din compot şi rătăcite prin compoziţie, iubitoare şi ţâfnoasă în acelaşi timp, că altfel nu cred că i-ar fi plăcut regelui obişnuit cu jocurile din labirintul din spatele palatului (nu ştiu dacă avea, aşa am văzut în filme).
Dacă e ceva care nu mi-a plăcut la această experienţă, e tocmai faptul că restaurantul Barbeque e în mall. Poate că lucrul acesta e bun pentru afacere în sine în acest moment dar cred sincer că mâncarea tratată cu atâta atenţie merită un loc de desfăşurare ceva mai personal. Poate vorbeşte egoistul din mine, care nu vrea să împartă cu cohortele. Dar poate că egoistul ăsta are dreptate. Sau poate nu. Şi da Flavius, recunosc, poţi găsi mâncare bună şi în mall.

Mai trebuie să spun ceva?
barbeque_1.jpg
Bună bucăţică, Pompadour asta…
pompadour1.jpg

Restaurant Barbeque
Lotus Mall Oradea, etaj 1
Cofetăria Mozart
Lotus Mall, Food Court

Cronică scrisă pentru revista Business News

Crama Allegria

Am promis să revin la Allegria în Băile 1 Mai şi nu pentru că m-am simţit obligat ci pentru că nu am reuşit să simt de aproape crama pensiunii într-o singură vizită. Mi-am îndeplinit promisiunea cu o zi înainte de a mă muta de la Oradea la Cluj. Flavius şi Mihai m-au luat de la serviciu la prânz, m-au răpit practic şi m-au dus în singurul loc în care puteam să ne luăm rămas bun în mod corespunzător, departe de oraş, de ochi indiscreţi, de urechi mai atente de cât e cazul (nu e paranoia, pur şi simplu voiam să bârfim fără să ne bage nimeni în seamă şi să glumim cu voce tare pe seama lui Flavius care a hotărât să se însoare aşa, ca şi cum aş hotărâ eu să mă mut la Cluj).
Deja mă aşteptam la lucruri bune dar nu mă aşteptam la o asemenea lovitură din partea sorţii şi a bucătarului. Am comandat ciolan cu fasole, mâncare de cramă (am testat cunoştinţele despre vin şi mâncare ale ospătăriţei, fată drăguţă, rumenă în obraji şi de bună seamă la început de drum în meseria asta, altfel ar fi inventat pe loc un nume de vin care să se potrivească la ciolan). Tiberiu, ospătarul –majordom-fără vârstă de la Allegria a salvat-o pe duduie din ghearele oamenilor răi (mai mult eu) şi ne-a trimis la masă o carafă de Fetească neagră din rezerva Prahova Valley, un vin care nu m-a dezamăgit, ba din contră, după două pahare parfumate şi zglobii am prins un asemenea curaj încât aş fi fost în stare să-mi iau şeful la bobârnace dacă ar fi intrat brusc în cramă şi m-ar fi surprins în pauza de masă prelungită, cu mâna pe pahar şi ochii la hangiţă. Din fericire pentru el, nu a fost cazul.

Mâncarea noastră (Flavius nu vrea să se despartă de pulpele de pui dezosate şi tăvălite prin sos de usturoi iar Mihai s-a dat cu pescarii şi a cerut pangassius, care a venit învelit în şuncă şi însoţit de broccoli şi sos de ciuperci) a ajuns într-un interval de timp pe care eu îl consider rezonabil (30-35 de minute) cu toate că în cramă se mai afla un grup numeros şi vesel de oaspeţi ai pensiunii.
Să vă spun despre ciolanul meu: atât de bun încât l-am devorat cu o viteză care ar fi făcut să pălească de invidie un cârd măricel de piranhas. Bucată zdravănă, ca pentru haiduci (v-am spus că prinsesem curaj de la vin), afumătură fiartă cu mirodenii şi ţinută apoi la cuptor până la frăgezirea deplină a miezului şi caramelizarea delicată a şoriciului. Concurs să fi fost şi aş fi câştigat. E adevărat, pe la jumătatea porţiei mi-am dat seama că ar fi păcat să nu savurez îmbucăturile, bucăţica aceea de savoare concentrată în jurul unui os, aroma deosebită a mâncării de fasole cu boabe mici şi legate între ele cu un sos din roşii cu foi de dafin şi alte mirozne, aşa că am lăsat-o ceva mai uşor. Salata a fost din ceapă roşie şi mi-a plăcut grozav. Ştiu asta foarte bine fostele colege cu care m-am pupat la despărţire.
Am ieşit din cramă cu conştiinţa împăcată. Pentru că am mâncat la prânz (mă rog, a fost un festin, nu o banală masă de prânz) şi astfel până la culcare voi putea mistui prada. Vinul rămas în urmă e singurul regret. S-a întâmplat să fie totuşi o zi de muncă şi nu mi-am permis mai mult de două pahare, şi acelea umplute domneşte, doar o treime. Dar poate e mai bine că s-a întâmplat aşa. Ştiţi doar cum se spune: la primul pahar tu bei vinul, la al doilea vinul bea vinul iar la al treilea, vinul te bea pe tine. Poate o să am ocazia odată să mă las băut de vin în crama Allegria (uşor, nu până la fund), mai seara, mai pe răcoare, cu prieteni şi scripcari. Să ne fie de bine.

Aproape
crama_012.jpg

Un pic mai departe dar fara scapare
crama_011.jpg

Sănătate curată
crama_005.jpg

Altă doctorie
crama_004.jpg

La al treilea pahar, vinul bea omul
crama_003.jpg

Crama Allegria
Băile 1 Mai nr. 88 G
Tel:+40 259 318 317
+40 259 318 112
Fax:+40 259 318 437
Mob: 0746 193 071
www.cazare-baile1mai.ro
allegria@oron.ro

Cronică scrisă pentru revista Business News

Se închide un cerc

Ploua pe data de 2 Mai când am venit la showroom pentru prima dată, plouă şi azi când îmi adun lucrurile (de fapt agenda, nu am fotografii, flori, mingi de tenis, zgardă antipurici sau mai ştiu eu ce adună oamenii prin birourile lor).Eram foarte bucuros atunci, sunt de două ori mai bucuros astăzi. Poate o să vă povestesc odată. Am decis să las în pace pentru o vreme şi cronica de restaurant, chiar nu se împacă cu dieta mea. Poate dacă aş mânca la prânz, dar nu ştiu cum s-a întâmplat mereu să scriu despre ce am mâncat la cină. Ce voi face după azi? În primul rând mă mult la Cluj. Mâine dimineaţă voi încărca multele cutii ce ne aparÅ£in într-o maşină pusă la dispoziÅ£ie de un prieten, pe la 4 probabil că vom fi terminat de despachetat în noua casă iar pe seară plănuim să inaugurăm cuptorul şi să „stropim” casa nouă în compania unor prieteni mai vechi şi mai noi. După care o să zugrăvim. Glumesc. Reiau: după care o să îmi iau o săptămână pentru a freca o bucată mare de mentă, să îmi revin puÅ£in după job. Dacă toate merg în direcÅ£ia în care mă uit eu acum, în scurtă vreme voi fi în Bucureşti la oarece food festival (doar pentru bagare de seamă şi poate pentru cumpărături) apoi s-ar putea să se petreacă un lucru minunat despre care vă voi povesti la momentul potrivit. Şi nu mă refer acum la însurătoare, care-i un alt lucru minunat despre care vă voi povesti la momentul potrivit. Între timp, ia să vă mai povestesc eu despre ce am mai văzut pe net în dimineaÅ£a asta.  Â

Prietenii de la NASA au ajuns la concluzia că spaţiul cosmic miroase a friptură şi a metal încins. Perfect rezonabil, metal încins de la grătarul pe care s-a făcut friptura. Concluzia asta a cercetătorilor NASA îmi provoacă o serie de gânduri urmate de semnul întrebării:
-        cine a avut tupeul să ridice vizeta şi să tragă o gură de vid din cosmosu’ cel mare?
-Â Â Â Â Â Â Â Â
cui foloseşte minunata concluzie, având în vedere faptul că în spaţiul cosmic nu ai vreme să stai să amuşinezi în jur după mici şi ceapă friptă, şi în plus, e frig de-ţi îngheaţă creierul pe care tocmai ţi l-a supt vidul prin nări?

-        oare nu cumva Chuck Norris stă în spatele întregii poveşti (se ştie că the outer space exist only because it’s to afraid to be on the same planet with Chuck Norris)?
-        ce ar fi făcut omenirea dacă NASA ar fi descoperit că spaÅ£iul cosmic miroase a…pussy?
-Â Â Â Â Â Â Â Â
dacă spaţiul cosmic ar fi mirosit a pussy, informaţia ar fi fost făcută publică?
 Â

Parlamentul României a aprobat legea prin care specialiştii vor putea interveni asupra fenomenelor meteorologice, eliminând ceaÅ£a sau grindina, controlând cantităţile de precipitaÅ£ii şi îmblânzind vijeliile. Aşa scrie pe ziare.com. Păi decât să aprobe o lege care să spună că trebuie să faci diguri pe malurile apelor care se revarsă la prima ploaie, mai bine dai o lege din asta de topit zăpada în tranşe şi plouat mai uşurel, parcă-i mai ieftin, nu? Zice că sistemul de control al precipitaÅ£iilor funcÅ£ionează în România încă din anul 2000. Sincer, am văzut în fiecare an cum funcÅ£ionează. Poate ar fi mai bine să-l închidă înainte să ne ia apa pe toÅ£i. Â

Am mai văzut şi alte lucruri pe netul cel mare dar sunt puţin ocupat cu ultima zi de muncă. Probabil voi fi lipsit de net acasă în următoarele zile, voi programa s
ite-ul să vă spună poveşti fără mine. Să fiţi buni.

PS: domnul George mi-a făcut buton de RSS undeva mai în susul paginii. Poate vă ajută la ceva.

PPS:
Azi se face anul de când a murit Todor Proeski. Probabil nu vă spune mare lucru numele. A fost unul dintre cei mai promiţători tineri cântăreÅ£i ai Macedoniei. Avea 26 de ani şi dormea în locul nepotrivit, respectiv “locul mortului” într-un Tuareg. Eu l-am descoperit întâmplător şi mi-a plăcut. Sper să vă placă şi vouă.

Thermalis

Vă povesteam acum câteva cronici despre prietenul Flavius cel părăsit de iubită. Atât de părăsit încât aseară am ieşit la masă pentru a sărbători faptul că în Decembrie se însoară cu ea. Îl suspectez că a inventat povestea cu drama sentimentală pentru că-i lipsise la momentul acela un motiv întemeiat de a mă scoate la masă. Cu atât mai bine pentru mine care, iată, mănânc de două ori în aceeaşi operetă. Că veni vorba de operetă, numele Gioachino Rossini vă spune ceva? Mă gândeam eu că da. Mi-am amintit de el pentru că aseară am mâncat turnedoul pe care l-a creat el cu mânuţele-i cele harnice şi pricepute. Dar mai bine s-o iau de la început:

Am ajuns la Thermalis în Băile 1 Mai cu viteză regulamentară pentru că mai nou au instalat radare pe şosea. Am plecat de acolo tot cu viteză regulamentară dar însoţiţi de regrete şi de burţi pline. Ale noastre, şi regretele şi burţile. Regrete pentru că s-a terminat.
Burţi pline tot pentru că s-a terminat. De fapt AM terminat tot ce ni s-a pus în faţă, de parcă n-am mai fi văzut mâncare. Am început cu un platou rece. Brânzeturi felurite, cu ori fără mucegai, româneşti şi străineşti (bucătare, să trăieşti), combinate cu fructe cu parfum de toamnă. Struguri şi mere mai precis. Perfectă balanţă. Ah! Da, nedrept aş fi dacă nu aş pomeni talgerele din ceapă roşie împodobite regeşte cu pate´din ficat de gâscă făcut în casă. Platoul acesta prevestea lucruri minunate şi am decis să mă las pe mâna ospătarului care mi-a câştigat definitiv încrederea în momentul în care ne-a adus o farfurioară cu sâmburi de nucă „pentru că merg foarte bine cu brânzeturile”. Iar el, ospătarul, mi-a recomandat supa cremă de vânat.
Am mâncat multe lucruri bune făcute din vânat dar supa asta m-a surprins. Gustul de pădure dat de ciupercile adevărate şi bucăţelele fragede de căprior m-au făcut să uit definitiv de Bambi. Mă rog, definitiv până acum, când nu ştiu de ce mi s-a întors în minte. Mă scutur repede de amintirea sa şi trec la felul doi.

Turnedoul Rossini
e o mâncare pretenţioasă, tocmai de aceea nu l-am prea cerut în ultima vreme. I-am dat o şansă de data asta datorită supei. Mi-am spus că bucătarul care ştie să facă o asemenea vrăjitorie se descurcă şi cu fantasmele marelui compozitor italian care a dat portativul pe cratiţă şi cheia Sol pe solniţă. Nu m-am înşelat. Muşchiul de vită fraged, ficăţeii de pui aproape cremoşi, sosul brun bine potrivit de mirodenii şi oul făcut cum e mai bine, adică pe jumătate spre trei sferturi, vedeţi voi, toate astea s-au combinat asemenea unei arii bine închegate. Arie scrisă pentru tenor dar preluată în final de soprană, pe numele ei prăjitura Thermalis.
Blat făcut în bucătăria proprie, cremă pe bază de mascarpone,arome naturale, nimic trucat, nimic falsificat, nimic din plic. E o prăjitură pe care o veţi găsi doar la Thermalis întrucât e invenţia casei. În Oradea nu se prea omoară lumea cu fantezia într-ale deserturilor, aşa că prăjitura asta a fost pentru mine semnul că speranţa moare ultima şi bine face, că în felul acesta mai apucă şi ea din bunătăţile ce se iţesc din când în când din minţile preocupate pentru ce-i bun ori ce-i frumos.

Nu o să-l mai laud pe ospătar (deşi servirea a fost fără cusur şi nu mi-a părut rău după bacşiş, mai ales că de data asta l-a lăsat Flavius). Nu o să laud în plus nici bucătăria, cred că am fost destul de explicit mai sus. Mi-ar fi plăcut să văd mai multă viaţă la Thermalis dar asta se va întâmpla probabil după ce localul va trece de hopul începutului, după ce orădenii cu maşină (da, nu e tocmai în drumul celor mulţi) ori cu prieteni motorizaţi vor afla de existenţa sa. Pe de altă parte, fiind restaurantul unei pensiuni dintr-o staţiune balneo, s-ar putea ca vestea să-i meargă mai repede şi mai departe decât îmi pot imagina eu acum.
Una peste alta, am avut o seară bună şi îmi propun să revin într-o zi. Poate când o face Flavius nunta cu zâna lui, dacă o binevoi să ne cheme şi pe noi, să-i criticăm meniul şi să-i bârfim neamurile. Pe ale nevestei, nu pe ale lui.

Caimac şi spumă.
thermalis_002.jpg

Preludiul
thermalis_003.jpg

Nu mă pricep la design, dar parcă se potrivesc unele cu altele…
thermalis_004.jpg

Pictate manual. Mi-au placut. Cel mai mult mi-au plăcut…pline.
thermalis_006.jpg

Supă, cremă, vânat.
thermalis_005.jpg

Rossini ar fi mândru. Mă rog,ar putea fi, dar ştim cât sunt de chiţibuşari italienii.
thermalis_011.jpg

Ce vă spuneam eu despre ou?
thermalis_012.jpg

The fat lady. Prăjitura Thermalis
thermalis_008.jpg

Noapte bună. Când o fi să fie noapte.
thermalis_009.jpg

Pensiunea Thermalis
Băile 1 Mai nr. 98
Bihor, România
Tel: + 40 359 195 425
www.thermalis.ro

Cronică scrisă pentru revista Business News

Thermalis

Vă povesteam acum câteva cronici despre prietenul Flavius cel părăsit de iubită. Atât de părăsit încât aseară am ieşit la masă pentru a sărbători faptul că în Decembrie se însoară cu ea. Îl suspectez că a inventat povestea cu drama sentimentală pentru că-i lipsise la momentul acela un motiv întemeiat de a mă scoate la masă. Cu atât mai bine pentru mine care, iată, mănânc de două ori în aceeaşi operetă. Că veni vorba de operetă, numele Gioachino Rossini vă spune ceva? Mă gândeam eu că da. Mi-am amintit de el pentru că aseară am mâncat turnedoul pe care l-a creat el cu mânuţele-i cele harnice şi pricepute. Dar mai bine s-o iau de la început:

Am ajuns la Thermalis în Băile 1 Mai cu viteză regulamentară pentru că mai nou au instalat radare pe şosea. Am plecat de acolo tot cu viteză regulamentară dar însoţiţi de regrete şi de burţi pline. Ale noastre, şi regretele şi burţile. Regrete pentru că s-a terminat.
Burţi pline tot pentru că s-a terminat. De fapt AM terminat tot ce ni s-a pus în faţă, de parcă n-am mai fi văzut mâncare. Am început cu un platou rece. Brânzeturi felurite, cu ori fără mucegai, româneşti şi străineşti (bucătare, să trăieşti), combinate cu fructe cu parfum de toamnă. Struguri şi mere mai precis. Perfectă balanţă. Ah! Da, nedrept aş fi dacă nu aş pomeni talgerele din ceapă roşie împodobite regeşte cu pate´din ficat de gâscă făcut în casă. Platoul acesta prevestea lucruri minunate şi am decis să mă las pe mâna ospătarului care mi-a câştigat definitiv încrederea în momentul în care ne-a adus o farfurioară cu sâmburi de nucă „pentru că merg foarte bine cu brânzeturile”. Iar el, ospătarul, mi-a recomandat supa cremă de vânat.
Am mâncat multe lucruri bune făcute din vânat dar supa asta m-a surprins. Gustul de pădure dat de ciupercile adevărate şi bucăţelele fragede de căprior m-au făcut să uit definitiv de Bambi. Mă rog, definitiv până acum, când nu ştiu de ce mi s-a întors în minte. Mă scutur repede de amintirea sa şi trec la felul doi.

Turnedoul Rossini e o mâncare pretenţioasă, tocmai de aceea nu l-am prea cerut în ultima vreme. I-am dat o şansă de data asta datorită supei. Mi-am spus că bucătarul care ştie să facă o asemenea vrăjitorie se descurcă şi cu fantasmele marelui compozitor italian care a dat portativul pe cratiţă şi cheia Sol pe solniţă. Nu m-am înşelat. Muşchiul de vită fraged, ficăţeii de pui aproape cremoşi, sosul brun bine potrivit de mirodenii şi oul făcut cum e mai bine, adică pe jumătate spre trei sferturi, vedeţi voi, toate astea s-au combinat asemenea unei arii bine închegate. Arie scrisă pentru tenor dar preluată în final de soprană, pe numele ei prăjitura Thermalis.
Blat făcut în bucătăria proprie, cremă pe bază de mascarpone,arome naturale, nimic trucat, nimic falsificat, nimic din plic. E o prăjitură pe care o veţi găsi doar la Thermalis întrucât e invenţia casei. În Oradea nu se prea omoară lumea cu fantezia într-ale deserturilor, aşa că prăjitura asta a fost pentru mine semnul că speranţa moare ultima şi bine face, că în felul acesta mai apucă şi ea din bunătăţile ce se iţesc din când în când din minţile preocupate pentru ce-i bun ori ce-i frumos.

Nu o să-l mai laud pe ospătar (deşi servirea a fost fără cusur şi nu mi-a părut rău după bacşiş, mai ales că de data asta l-a lăsat Flavius). Nu o să laud în plus nici bucătăria, cred că am fost destul de explicit mai sus. Mi-ar fi plăcut să văd mai multă viaţă la Thermalis dar asta se va întâmpla probabil după ce localul va trece de hopul începutului, după ce orădenii cu maşină (da, nu e tocmai în drumul celor mulţi) ori cu prieteni motorizaţi vor afla de existenţa sa. Pe de altă parte, fiind restaurantul unei pensiuni dintr-o staţiune balneo, s-ar putea ca vestea să-i meargă mai repede şi mai departe decât îmi pot imagina eu acum.
Una peste alta, am avut o seară bună şi îmi propun să revin într-o zi. Poate când o face Flavius nunta cu zâna lui, dacă o binevoi să ne cheme şi pe noi, să-i criticăm meniul şi să-i bârfim neamurile. Pe ale nevestei, nu pe ale lui.

Caimac şi spumă.
thermalis_002.jpg

Preludiul
thermalis_003.jpg

Nu mă pricep la design, dar parcă se potrivesc unele cu altele…
thermalis_004.jpg

Pictate manual. Mi-au placut. Cel mai mult mi-au plăcut…pline.
thermalis_006.jpg

Supă, cremă, vânat.
thermalis_005.jpg

Rossini ar fi mândru. Mă rog,ar putea fi, dar ştim cât sunt de chiţibuşari italienii.
thermalis_011.jpg

Ce vă spuneam eu despre ou?
thermalis_012.jpg

The fat lady. Prăjitura Thermalis
thermalis_008.jpg

Noapte bună. Când o fi să fie noapte.
thermalis_009.jpg

Pensiunea Thermalis
Băile 1 Mai nr. 98
Bihor, România
Tel: + 40 359 195 425
www.thermalis.ro

Cronică scrisă pentru revista Business News