La sfintele Moarte

Avem un număr impresionant de sărbători „cu roşu”. Multe dintre ele „beneficiază” de prezenţa „scheleţilor” sfinţi, moaştele mult pupate, mult rugate. N-am nimic împotriva credinţei. Am mici probleme cu religiile dar asta e o poveste prea lungă pentru azi. Mă seacă la rânză însă (foarte academic mi-a ieşit ) transformarea credinţei în superstiţie şi motiv de îmbăţoşare printre babe, mă întristează imbecilizarea, dezumanizarea în numele credinţei. Îmi vine să intru în mulţimile de enoriaşi care-şi rup mâinile unii altora încercând să pupe diverse racle şi să-i iau la palme. Şi pe ei şi pe popii cei burtoşi care râd în bărbi în timp ce li se îngroaşă chimirele.
Să explic puţin: cred că principalul păcat al preoţimii e minciuna. Dacă nu cea făţişă, cea prin omisiune de bună seamă. Preoţii au uitat de „nu-ţi face chip cioplit” şi de viţelul de aur. Ori n-au uitat dar le e la îndemână să vândă chipul cioplit şi aurul din viţel. Veţi spune unii dintre voi că moaştele nu au legătură cu ce am spus mai sus. Eu cred că au. Cred că moaştele şi viţelul de aur sunt acelaşi lucru (ok, ştiu că viţelul era păgân dar nici închinarea la oase nu mi se pare foarte creştinească), adică materialul conductor prin care sfinţenia ar trebui să intre din sferele înalte în om. Cusurul sfinţeniei e însă următorul: ea nu vine prin sms, nu vine prin porumbei călători ca gripa aviară, nu se ia prin contact neprotejat, nu se pune în nişte condensatori în formă de falange pe care-i atingi o dată pe an pentru a te reîncărca de duh sfânt şi cucernicie.
Cu riscul de a fi acuzat de erezie şi blasfemie, îndrăznesc a spune că sfinţenia nu vine nici măcar ca o consecinţă a închiderii într-o chilie din care să te rogi la Dumnezeu de dimineaţa până dimineaţa. Da, închinarea la singurul Dumnezeu adevărat (vă rog să nu-mi cereţi numele Lui) şi acceptarea sa ca stăpân şi ghid sunt condiţii necesare dar nu suficiente (aşa cred eu). Cred că sfinţenia vine abia după ce reuşeşti să slujeşti din suflet şi fără interes la picioarele creaţiei lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Van Gogh (mărunt exemplu, ştiu) când şi-a împărţit haina, salteaua, pita neagră şi cafeaua amară cu nevestele şi copiii minerilor pe care i-a păstorit o vreme. Cred că sfinţenia vine când poţi să nu bagi de seamă că-ţi dai viaţa în fiecare zi pentru ca alţii să poată trăi ceva mai bine. Cred că sfinţenia vine atunci când poţi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru că ţi-a mai dat o zi în care poţi să alini durerea cuiva, poţi să stingi foamea altcuiva ori poţi să spui o vorbă de încurajare unui om cu fruntea grea de riduri. Ştiind că da, cred cele de mai sus, presupun că înţelegeţi de ce nu cred că mersul pe coate şi genunchi în jurul bisericii te poate sfinţi, înţelegeţi de ce nu cred că schimbul de salivă cu trei sute de mii de oameni prin intermediul raclei poleite în care zac metatarsienele unui om mort (fie el sfânt, dar şi aici aş putea dezvolta o istorie întreagă) te poate ajuta să-L vezi pe Dumnezeu. Dumnezeu e duh şi e lipsit de vanitate. Noi ne încăpăţânăm să credem opusul. Şi pentru asta le mai trag o palmă preoţilor, care ar trebui să lumineze prostimea nu să o prostească şi mai mult. Fireşte, puteţi avea o altă părere şi vă poftesc să o exprimaţi dacă socotiţi că merită osteneala. Prea serios pentru o zi de Luni? Nu cred, orice zi e bună pentru un gând în plus, orice zi poate fi începutul veşniciei. Nu?