Am privit Ratarea-n ochi. Apoi am pupat-o în bot.

I s-a întâmplat lui Roberto Baggio la Mondial. I s-a întâmplat lui Adi Mutu la Euro. I s-a întâmplat chiar şi lui Anthony Quinn când a ratat la mustaţă o erecţie. Bine, pe asta am inventat-o, cred că Anthony Quinn n-a ratat nicio erecţie în cei 86 de ani petrecuţi pe Pământ. În fine, mi s-a întâmplat mie. Am dat-o în bară, mi-am pierdut modjo-ul pentru o secundă sau două şi am comis nefăcuta.

A lovit aseară după ce am venit de la serviciu. Ratarea, că despre ea e vorba. M-a lăsat în pace o vreme, să îmi fac duşul, să mă schimb în haine comode, să mă avânt spre bucătărie în paşi de salsa, dansând pe muzica din urechea mea (nu vreau să deranjez şi de aceea ascult muzică în cap, am un playlist vast, cel puţin 20 de mii de titluri). Pun pariu că în tot timpul acesta stătea pitită într-un colţ şi râdea de mine pe înfundate. Pun pariu că avea în mintea-i malefică tot filmul, făcut în avans şi revăzut de mai multe ori, pentru ca nu cumva la reluare să îmi scape taman momentul în care o voi sfecli (sau am sfeclit-o…of, Einstein ăsta) cu graţie şi talent. Iar filmul se desfăşura cam aşa: eu tăiam cubuleţe dintr-o bucată de pulpă fragedă de viţel. Condimentam cubuleţele cu piper, le lăsam să stea câteva minute să intre piperul în ele şi le puneam apoi într-o oală cu apă rece. Apoi curăţam doi morcovi şi trei gogoşari, îi făceam mii fărâme şi-i puneam în oală împreună cu carnea. Oala pe aragaz, la foc mic. Capacul deasupra iar sub el două foi de dafin, trei boabe de piper şi vârful unui ardei iute uscat. Care vârf nu poate fi prea mare dacă tot ardeiul nu-i decât cât buricul degetului meu mic. După o oră de spumat cu răbdare, potrivit de sare şi piper, aromat cu tarhon şi zeamă de limetă (puteam să pun lămâie dar mi-au rămas 7 limete de la o caipirinha care nu s-a mai întâmplat), am constatat că sfârcul acela de ardei iute e făcut din esenţă de currarra, altfel nu-mi explic de unde atâta drac pe el. Am făcut doar un litru şi jumătate de ciorbă, că deh, suntem puţini în casă (Cristi şi cu mine) şi suntem la regim, nu băgăm (să fi spus…”introducem”?) în noi ca sparţii. Mai bine. Mai puţin de aruncat în budă. Cum s-a ajuns la un asemenea deznodământ? Ei bine, aici şi-a băgat Ratarea mâna. Sau ce şi-o fi băgat. Adică? Văzând eu că-i aspră ciorba rău mi-am spus că nimic nu-i de nereparat. O să pun în ea (deşi nu vroiam să ajung aici) nişte smântână dulce. Grăsimea va atenua efectele capsaceinei şi iuţeala se va disipa uşor. În plus, o să-i pun eu o linguriţă de zahăr brun de pe farfurioara asta care stă singură bine-mersi pe mobila din bucătărie. Asta nu va îndulci zeama prea tare dar îi va da o tentă ceva mai moale. Mamă, cât sunt de deştept, ce mă mai pricep! Pupa m-aş! Dacă aveam un dispozitiv de analizat spectrele ca în Dune probabil aş fi aflat că peste zahăr a ajuns (nu mă întrebaţi cum) detergent de vase. Am adăugat aşadar zahărul cel otrăvit şi bunătate de smântână într-o ciorbă picantă dar comestibilă. Bul-bul. Apoi am vrut să gust. Şi am gustat. Şi acum mai sughit câte un balon de săpun. Şi acum îmi vine să mă dau de parchet pentru că mi-am complicat existenţa inutil. Puteam să mă opresc la smântână şi să fie totul bine. Partea bună a serii a fost că gustul chimic din gură s-a cerut dat afară. Am coborât la magazinul din spatele blocului hotărât să-mi cumpăr struguri. I-am luat sub formă de vin. Roşu. Ceea ce vă doresc şi vouă. Şi în plus, ocazii de care să profitaţi.

Diferenţa dintre succes şi eşec stă în detalii. De obicei lucrurile simple sunt mai bune decât cele complicate. Uneori e bine să filtrezi primul impuls prin buretele experienţei tale. De fiecare dată trebuie să tragi apa după ratări şi să mergi mai departe. Enunţuri simple. Mie mi se par adevărate. Voi ţine cont de ele ca şi până acum. Cu mici scăpări, că mai am nevoie şi de ratări în viaţă. Altfel cum să învăţ? Ca oamenii deştepţi, din greşelile altora? Nu-i de mine. Şi în plus, mi-a plăcut mereu să fiu pe scenă, nu în lojă, chiar dacă uneori am mai căzut în fosă.