Adi Hădean

Mărie, la mulţi ani.

Veţi vedea mai târziu de ce am ales să-mi botez postarea de azi cu numele unui album Guns’n Roses. Până atunci, câteva vorbe despre ieri. Ieri a fost joi, zi care-mi place mai mult decât orice altă zi a săptămânii, mai mult decât îmi plăcea ziua de sâmbătă pe vremea lui Ceauşescu (desene animate, Teleenciclopedia, seriale uneori). Tot ieri a avut conferinţă de presă tovarăşul Traian Băsescu. Am urmărit o bună parte din ea şi am observat următoarele lucruri:

1) Tovarăşul Traian Băsescu are urechi de elf

2) Tovarăşul Traian Băsescu a fost mai drăguţ decât mă aşteptam când i-a pus întrebări Sorina Matei. Bine, un pic mai apăsat în vorbă decât în cazul colegei de la Realitatea. Cine se uită la televizor ştie de ce.

3) Tovarăşul Traian Băsescu face ce făcea Tăriceanu acum doi ani, adică ne informează că economia duduie. Cu alte cuvinte, dar tot asta spune: avem rezervă monetară ţapănă, aur căcălău în trezorerie, creşterea economică se manifestă plenar (raportat la nasolealala globală), datoria externă e muuuuult mai mică decât spun oamenii răi şi în general avem di tăti

4) Tovarăşul Traian Băsescu şi Tăriceanu execută un număr de circ aruncându-şi în mecle declaraţii frişcoase, că altfel se înţeleg destul de bine. Da, nu mai ies ei la şpriţ ca mai ieri dar astea-s trecătoare ca guvernul şi mai mâine s-ar putea să-i vedem pe amândoi uşor chercheliţi, ori pe motocicleta lu’ Anton ori în Golful albastru al SPP-ului.

Destulă vorbă pe azi, să mai vedem şi un pic de faptă:

Cartierul meu, între răsărit…

…şi apus

S-au despărţit apele

Eye in the sky

Dragă Ela, ţi-am spus, fă-ţi email că poştaşul tău e un beţiv şi confundă mereu hidrantul şi cutia poştală. Hai, te pupic din Paris, Franţa.

De aici începe veselia. Dovlecei, ardei şi usturoi în tigaia grill. A fost înainte nişte cărniţă dar nu v-o arăt. Că-i criză.

Toate au avut a date cu o mână de spaghetti din orez.

În tigaie a rămas un soi de sos. L-am acoperit cu suc de roşii de la mătuşa Rodica. Pe care l-am condimentat cu sare, piper şi cimbru, apoi…

…am zdrobit în el o mână de caş de oaie

Ok, m-aţi prins, nu mă mulţumesc cu un pahar de vin, mă simt mai bine dacă văd sticla aproape. Cabernet Sauvignon din Africa de Sud. Bunuţ.

Poate n-am fost destul de explicit mai sus…

O ştire pe care am auzit-o aseară alimentează teoriile delirante (oare) pe care le prezentam ieri. Zice ştirea că în următorii 20 de ani rămânem în pană de resurse. Gata, pa, ciao, mama Terra nu va mai putea face faţă nevoii noastre de papa şi caca (cu tot lanţul de nevoi şi evenimente ce se află între aceste două repere). De vină e tocmai progresul care a încurajat sexul neprotejat. Mă rog, înmulţirea. Progres care deşi ne poartă pe cele mai înalte culmi ale sale, nu-i destul de virgonţ încât să ne scoată în cale o planetă numa’ bună de arat şi semănat. Nu în următorii 20 de ani. Adică s-ar putea, dar dacă mă gândesc că nu-i speranţă să avem o autostradă nouă în România în următoarele decenii, nu încape vorba de excursii la stele şi sere pe Pluto. Ce înseamnă asta? Vă las pe voi să imaginaţi o ieşire din budă fără să trece(m)ţi printr-un război mondial.

Trei persoane au murit în Africa şi alte 100 şi ceva sunt infectate cu o …chestie necunoscută. Una din acelea care-ţi scot sângele prin piele, ochi şi urechi. Nu-i Ebola, nu-i febra spaniolă. Nu-i nimic din ce se cunoaşte. Oare începe cineva să ia măsuri pentru conservarea resurselor ( în curând o să mă ia Vadim în partidul lui, că mă îmbolnăvesc de teoria conspiraţiei)? Adevărul e că Africa e cel mai bun loc pentru tot felu’ de porcării, că nu-i pasă nimănui de oamenii de acolo. Poate doar Angelinei. Ok, şi Andreei Marin.

O veste bună pe ziua de azi ar fi lansarea concursului cu pavilionul. Ce a vrut să spună Copolovici cu chestia asta? Aflaţi de bună seamă cu un click pe linkul de mai sus. În principiu e un concurs. La care nu mă bag din …principiu. Mă mai lipesc de cele culinare de dragul distracţiei. Totuşi, deşi nu particip la concursul cu pavilionul, mă aţâţă provocarea şi voi povesti în câteva cuvinte ce făceam acum 13 ani.
Păi să vedem: prin primăvară am fost cât pe ce să mă omor cu cafea (ness făcut cu cafea naturală în loc de apă) în timp ce mă delectam cu Enigma Otiliei. Mă delectam în sensul că…nici vorbă. Am avut o noapte la dispoziţie să citesc cartea. Înaintea nopţii respective avusesem trei săptămâni dar nu mi s-a legat de degete. Pe la finalul primăverii am început să mă pup cu fetele. Nu cu toate, doar cu cele care-mi plăceau. Nici din acelea cu toate, doar cu cele care mă plăceau.
Prin vară mă obişnuisem deja cu pupatul dar bac-ul mi-a furat destul de mult din timpul pe care l-aş fi dedicat plăcutei îndeletniciri. Nasol, pentru că după bac (de fapt cu câteva zile înainte şi chiar şi în timpul lui) am început să lucrez. La Radio Contact. Mult prea incitant pentru a-mi mai păsa de pupat ori de fete. Prin toamnă mi s-au dat papucii. Pentru prima dată în viaţa mea. Foarte interesantă senzaţie. Am început să mă obişnuiesc cu ea mai târziu, dar asta-i o poveste despre ce a fost acum 13 ani. În iarnă au fost Crăciunul şi Anul nou. După asta ar trebui să vă povestesc ce făceam acum 12 ani. Mult mai multe lucruri palpitante decât acum 13 ani dar dacă asta a fost provocarea…

Probabil din cauza faptului că zilele astea nu am un job full time, mintea mea e mai relaxată decât de obicei şi are vreme să dezvolte diverse teorii despre lume şi viaţă. Partea proastă e că majoritatea sunt nişte tâmpenii. Partea şi mai proastă e că vi le spun şi vouă. Bine, nu pe toate, doar pe cele mai puţin originale şi mai catastrofice (şi catastrofale). De exemplu:

Criza economică mondială a fost inventată pentru a netezi drumul noului guvern mondial care să decidă unde se duc fondurile, cine primeşte mai multă mâncare, cine nu a fost cuminte, unde pleacă armata la război (guvernul mondial nu va stăpâni chiar toată lumea, Islamul nu se va supune, pun pariu), cine, ce, cât produce şi la ce preţ vinde producţia (cam cum face UE acum). Pe ce mă bazez? Pe vorbe, fireşte. Vorbele spuse de bling bling king, Sarkozy care,mai în glumă-mai în serios a spus că el ar vrea să conducă un guvern mondial. Şi ar mai fi vorbele lui Jose Manuel Durao Barroso către marele popor chinez+alte mari popoare din Asia: „înotăm împreună sau ne scufundăm împreună”. Să fie vorba despre cooperare între popoare? Nu, eu cred că e vorba (ca de fiecare dată) despre cooperare între conducătorii popoarelor, între sforari.

Ce soluţie are criza financiară mondială? Păi…nu are. Factorii care justifică existenţa ei (deşi ea e artificială şi ar putea foarte bine să nu existe) sunt prea mulţi. Scurtă enumerare: lăcomia oamenilor, naivitatea, necunoaşterea, lipsa educaţiei economice, lipsa educaţiei în general, predispoziţia oamenilor către panică şi prăpastie, numărul mare de locuitori ai planetei, cantitatea limitată de resurse. Probabil mai sunt dar mintea mea nu-i chiar atât de odihnită. Am stabilit aşadar că nu există soluţie. Ce ne facem? Stăm până moare Pământul (ca orice gazdă infestată cu un virus, şi Pământul ar putea să moară în momentul în care virusul s-a multiplicat peste măsură)? Nu ştiu, să vedem ce s-ar putea face. Menţionez că lucrurile pe care le voi enumera nu sunt soluţii, sunt doar aşa, nişte măsuri disperate pentru a salva ce mai poate fi salvat:

- oamenii mari organizează în cinstea noastră un război mondial „antibiotic” care să ducă la „curăţarea” planetei de „virusuri”. Vor muri cam 2 miliarde şi jumătate de oameni iar supravieţuitorii vor avea de împărţit aceleaşi resurse la un număr mai mic de consumatori. În plus, dezvoltarea tehnologică (ea a dus la creşterea explozivă a populaţiei pe Terra în ultimii 60 de ani) va fi stopată pentru o vreme, ba s-ar putea să se înregistreze un regres din acest punct de vedere, în funcţie de tipul de război şi de regiunile afectate puternic de acesta.

- oamenii mari decid că e momentul să colonizăm Luna şi eventual planeta Marte. În următorii 20 de ani, cel puţin două miliarde şi jumătate de oameni vor popula corpurile cereşti mai sus amintite.

- oamenii mari ne vor învăţa ce-i cumpătarea şi vor decide o împărţire echitabilă a resurselor în aşa fel încât populaţia actuală a lumii să supravieţuiască până în momentul în care colonizarea sistemului solar va veni ca o consecinţă firească a dezvoltării tehnologice şi prosperităţii.

Fireşte, ultimele două posibilităţi sunt la fel de probabile ca existenţa lui Moş Crăciun aşa că nu ne mai rămâne să sperăm că vom supravieţui Marelui Război. Poate ar trebui să schimbăm adrese şi semne de recunoaştere, că bloguri n-o să mai avem precis. O vreme.

Ziua de ieri există. E pe undeva printre pozele mele. E o zi bună.

Tigru tărcat-pitic. De grădină


Aaaaa, câtă treabă am…

Nu, serios, dacă-ţi spun!

Ea e “Bestia”. Ne-am pupat, m-a cam umplut de respect. Şi de bale.

Aici am băut o cafea

Da, chiar lângă…

Păsărica. O fi cea nesătulă?


Se poartă gulerul ridicat. Iar.

…zisă Bubu.

Gata şi toamna asta imediat.

Băăăăăăăă!!!! S-a însurat Manuel Uribeeee, băăăăăăăă!!!! Manuel, omu’ cel mai greucel. A slăbit un pic în ultima vreme, de la 5 sute şi ceva de kile la 3 sute şi ceva. Încă nu poate să meargă singur şi au fost nevoiţi să-l ducă într-o camionetă la însurătoare. Mireasa? O drăguţă de fo’ 62 de kilograme care de bună seamă îl iubeşte sincer, platonic şi dezinteresat. Că despre sex nu cred că poate fi vorba (free Willy, vezi apoi de poţi face sex cu orca, dooh), bogat am înţeles că nu prea e iar Cartea Recordurilor nu dă bani pentru recorduri, mai ales pentru astea pentru care n-ai făcut altceva decât să zaci şi să papi tot. Ajutaţi-mă să o înţeleg pe femeia asta. Dacă puteţi.

Alb: romanţă, dragoste, nu sex. Negru: dacă nu e sado-maso e pentru că încă nu ştie asta. Gri: indecis, dacă n-ar fi partenerul nu s-ar osteni cu sexul. Maro: tandru, calm, lumânări, bla bla. Albastru: loial, iubitor, sexul e o artă. Verde: amantul inocent şi plin de viaţă. Galben: se pune mereu pe locul 2, nu face propuneri indecente dar nici nu le refuză. Portocaliu: preferă satisfacţia personală, îl cam doare la patină de restul lumii. Roz: imatur, promite mai mult decât poate da. Serios? Nu m-aş fi gândit. Roşu: evident, întruchiparea pasiunii. Mov: pune preţ pe frumuseţea fizică, nu te baza pe el dacă vrei satisfacţii maxima. Bine, nu se supără dacă ţi se întâmplă şi ţie lucruri bune dar nici nu se întristează dacă nu ţi se întâmplă. Evident, toate cele de mai sus sunt rezultatul a zeci de ore de cercetări pe brânci. Poate chiar sute de ore. Prostii. Da’ dacă tot veni vorba, ţie ce culoare îţi place? Şi să nu mă iei cu „fucsia” şi alte mistere de nepătruns.

Asta e cea mai tare ever: peste 30 la sută dintre femeile americane sunt dependente de sex iar numărul lor e în creştere. Ok, cu asta pot să trăiesc, greu de suportat mi se pare felul în care s-a descoperit asta. Nu, nu au năvălit americancele prin munţii noştri căutând ciobani vânjoşi, ele, săracele, s-au dus la nenea doctoru’ să se trateze de diferite adicţii, ba de ţigări, ba de alcool, ba de droguri. Nenea doctoru’ a descoperit că ele sunt de fapt dependente de sex, dependenţa lor fiind o consecinţă a fricii de relaţii stabile. Ori e doctoru’ ăsta un pervers care profită de minţile slăbite de alcool, tutun şi marijuana ale bietelor dependente ori e adevărat că drogurile au şi efecte secundare pozitive. Bine, pozitive dacă acceptăm că pofta de sex a femeilor le poate prii bărbaţilor. Ştiţi ce spun psihologii? Că terapia (psihologică, normal) se face ca în cazul dependenţei de alte năpaste. În grup adică? Mă rog, aşa am văzut eu în filme, că americanilor le cam place în grup. „Salut, sunt Mary Jane şi mi-o trag cu cine apuc, de-mi sar fl..” hmm hmmm. Hmmm.

 Până la urmă „scurtele” mele de azi nu sunt chiar atât de scurte. Mă opresc aici înainte să mai descopăr pe net cine ştie ce grozăvie. Să aveţi o zi bună.

Avem un număr impresionant de sărbători „cu roşu”. Multe dintre ele „beneficiază” de prezenţa „scheleţilor” sfinţi, moaştele mult pupate, mult rugate. N-am nimic împotriva credinţei. Am mici probleme cu religiile dar asta e o poveste prea lungă pentru azi. Mă seacă la rânză însă (foarte academic mi-a ieşit ) transformarea credinţei în superstiţie şi motiv de îmbăţoşare printre babe, mă întristează imbecilizarea, dezumanizarea în numele credinţei. Îmi vine să intru în mulţimile de enoriaşi care-şi rup mâinile unii altora încercând să pupe diverse racle şi să-i iau la palme. Şi pe ei şi pe popii cei burtoşi care râd în bărbi în timp ce li se îngroaşă chimirele.
Să explic puţin: cred că principalul păcat al preoţimii e minciuna. Dacă nu cea făţişă, cea prin omisiune de bună seamă. Preoţii au uitat de „nu-ţi face chip cioplit” şi de viţelul de aur. Ori n-au uitat dar le e la îndemână să vândă chipul cioplit şi aurul din viţel. Veţi spune unii dintre voi că moaştele nu au legătură cu ce am spus mai sus. Eu cred că au. Cred că moaştele şi viţelul de aur sunt acelaşi lucru (ok, ştiu că viţelul era păgân dar nici închinarea la oase nu mi se pare foarte creştinească), adică materialul conductor prin care sfinţenia ar trebui să intre din sferele înalte în om. Cusurul sfinţeniei e însă următorul: ea nu vine prin sms, nu vine prin porumbei călători ca gripa aviară, nu se ia prin contact neprotejat, nu se pune în nişte condensatori în formă de falange pe care-i atingi o dată pe an pentru a te reîncărca de duh sfânt şi cucernicie.
Cu riscul de a fi acuzat de erezie şi blasfemie, îndrăznesc a spune că sfinţenia nu vine nici măcar ca o consecinţă a închiderii într-o chilie din care să te rogi la Dumnezeu de dimineaţa până dimineaţa. Da, închinarea la singurul Dumnezeu adevărat (vă rog să nu-mi cereţi numele Lui) şi acceptarea sa ca stăpân şi ghid sunt condiţii necesare dar nu suficiente (aşa cred eu). Cred că sfinţenia vine abia după ce reuşeşti să slujeşti din suflet şi fără interes la picioarele creaţiei lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Van Gogh (mărunt exemplu, ştiu) când şi-a împărţit haina, salteaua, pita neagră şi cafeaua amară cu nevestele şi copiii minerilor pe care i-a păstorit o vreme. Cred că sfinţenia vine când poţi să nu bagi de seamă că-ţi dai viaţa în fiecare zi pentru ca alţii să poată trăi ceva mai bine. Cred că sfinţenia vine atunci când poţi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru că ţi-a mai dat o zi în care poţi să alini durerea cuiva, poţi să stingi foamea altcuiva ori poţi să spui o vorbă de încurajare unui om cu fruntea grea de riduri. Ştiind că da, cred cele de mai sus, presupun că înţelegeţi de ce nu cred că mersul pe coate şi genunchi în jurul bisericii te poate sfinţi, înţelegeţi de ce nu cred că schimbul de salivă cu trei sute de mii de oameni prin intermediul raclei poleite în care zac metatarsienele unui om mort (fie el sfânt, dar şi aici aş putea dezvolta o istorie întreagă) te poate ajuta să-L vezi pe Dumnezeu. Dumnezeu e duh şi e lipsit de vanitate. Noi ne încăpăţânăm să credem opusul. Şi pentru asta le mai trag o palmă preoţilor, care ar trebui să lumineze prostimea nu să o prostească şi mai mult. Fireşte, puteţi avea o altă părere şi vă poftesc să o exprimaţi dacă socotiţi că merită osteneala. Prea serios pentru o zi de Luni? Nu cred, orice zi e bună pentru un gând în plus, orice zi poate fi începutul veşniciei. Nu?

Un apus

Alt apus

Care mi-ai zgâriat cerul?

Aproape de răsărit

Te întrec!

Pe tine nu te întrece nimeni

Un veac de singurătate

Autoapărare


Baia (aproape) Mare


Oare or mai fi având prinţese?

Sora mea a născut de o lună. Soţia fratelui Ralucăi ar putea să nască azi sau mâine. Cele mai multe dintre neamurile mele de sex feminin (mă refer la cele aflate la început de drum) sunt fie gravide fie proaspete mămici. O foarte bună prietenă îmi spune că îşi doreşte foarte mult un copil. Nu, nu-mi cere, are cu cine, doar îmi comunică. Mă uit în jur şi văd gravide, mări de gravide. Oare chiar numai face nimeni sex de plăcere (milă, obligaţie, împăcare, sport, sănătate, dragoste, curiozitate)?

Ştiu că nu m-a întrebat nimeni dar nu mă mai pot abţine: reclama asta nouă (pun poza mai jos, ca să elimin orice confuzie) la Orange nu-i cam…gay? Mie aşa mi s-a părut. Şi mi s-a părut (mi se pare în continuare) că ideea anunţării cu tam-tam a faptului că eşti primul care a urcat pe al cincilea munte din lume e destul de …gay şi ea. Ştiu, e greu să mai spui că eşti primul care a urcat pe Everest, e greu să spui că ai urcat primul pe Kilimandjaro, mai ales că ţi-a luat-o înainte Andreea Marin-Bănică dar nu te obligă nimeni să te faci de kko spunând că eşti primul care a ajuns pe locul cinci.

Dani Oţil a avut un uşor accident cu motocicleta. El spune că o tanti cobora din taxi, nu s-a asigurat şi l-a doborât în momentul în care a deschis uşa. Înclin să-l cred. Lumea-i plină de giboni şi manguste pentru care nu mai contează nimic altceva decât persoana proprie şi imediata vecinătate, respectiv cinci milimetri de aer din jurul epidermei. Partea tristă în toată povestea asta ştiţi care e? Că în ziare scrie „Iubitul Mihaelei Rădulescu a avut accident de motociletă”. E adevărat, nu sunt unul dintre aceia care cred că o noapte cu Mihaela Rădulescu merită un scandal în familie (deci sunt subiectiv tare) dar îmi pare rău de tinereţile lui Dani care din Dani a devenit domnul Mihaela Rădulescu. Bine, nu mi se frânge inima de părere de rău, nu-i atât de tragic, cred doar că e un pic nasol să fii vedetă de televiziune ori simplu om de pe stradă şi să nu mai conteze cum te cheamă, fie că eşti femeie, fie că eşti bărbat.

Ce vă spuneam…Brokeback Mountain


O prietenă din Cluj

Pasărea spin. Ok, pasărea e deja în Ţările Calde

Vă place Topârceanu?

Cules toamna, pe târziu..

Nu ştiu cui i-a trecut prin cap grozăvia dar ştiu că vine din direcţia Ministerului Sănătăţii. În consecinţă, o să-i trimit un bolovan în cap ministrului. Cu drag. Mult drag. Pentru că a luat în considerare legalizarea unei situaţii care există deja (ştiu din experienţă proprie, am văzut-o cu ochii mei), respectiv trierea bolnavilor care au acces la Terapie Intensivă pe criteriul „io cred că ăsta nu mai scapă, lasă-l să moară acasă”. Mi se pare foarte grav felul în care Mengele ăsta confundă sistemul sanitar de stat, plătit de noi toţi, cu spitalul său privat în care poate să facă orice, inclusiv să se pişe în capul lui Hypocrate. Mi se pare şi mai grav faptul că vor să ne priveze de dreptul de a crede într-un miracol, dreptul de a spera că un atac cerebral nu e ultimul lucru care s-a întâmplat în viaţa mamei tale, că accidentul copilului tău nu e chiar atât de grav, că Dumnezeu va şterge cu buretele metastazele tatălui tău. Cine dracu’ are nevoie de sentimentalisme de genul ăsta? E criză, ce naiba?!?

Ne fură de ne usucă profitând de bulibăşeala asta intitulată „criză mondială” (despre care cred sincer că nu există). Benzinarii noştri au crescut preţul carburanţilor în momentul în care a crescut preţul barilului de petrol deşi existau carburanţi în stoc, la preţul vechi. Între timp, de la „criza ţiţeiului” încoace, am mâncat două-trei franzele şi preţul barilului de petrol a scăzut la jumătate. Cam cu cât credeţi că a scăzut preţul carburanţilor la pompă? Exact!

Aud veşti care spun că în Germania, SUA, Spania ori aiurea, oamenii sunt foarte datori şi nu-şi mai pot plăti ratele. Sper să nu supăr pe nimeni cu teoria mea care spune că falimentul personal e consecinţa lăcomiei personale. Sincer, la ce lucruri bune te poţi aştepta în momentul în care cheltui mai mult decât ai putea produce singur în tot restul vieţii tale? Başca dacă mai ai norocul să dai peste sistemul bancar românesc în care primează legea junglei? Apropo, Mugur Isărescu e un ipocrit. Geaba vine şi spune că va lua măsuri împotriva nesimţiţilor de bancheri, bampirii în costume scumpe care suge sângele naţiunii, pe mine nu mă lămureşte şi nu mă convinge că-i om de omenie. Că dacă era, făcea ceva în sensul ăsta de 3-4 ani încoace, doar degringolada a început demult şi pârghiile se aflau tot în mâna BNR.

Atât pentru azi. Simţeam nevoia să mă descarc puţin. Vă mulţumesc pentru că m-aţi ascultat. Să aveţi o zi frumoasă şi să vă ferească Doamne-Doamne de imbecili.

Mi-am propus să ţin minte ce a spus mai ieri primul ministru cel Tăriceanu, anume că în anul 2009 nu vor fi introduse noi taxe şi impozite şi nici nu vor fi majorate cele existente. După care mi-am propus să uit această promisiune, oricum nu va ţine nimeni cont de ea, e doar aşa, un pumn de praf aruncat în ochii fraierilor „ care i-am prostit de mai multe ori, deci merge”.

Dacă mai aud o dată cântecul cu „septembrie nu ştiu cum” al lui Horia Brenciu, cred că fac cu nervii, aşa calm cum sunt. Nu spun că Horia, Brenciu şi Crişan cântă prost sau că melodia cu pricina ar fi foarte, foarte nasoală, o aud însă atât de des că mi-a crescut glicemia şi prin vene îmi curge un fel de sirop de melasă. Ceea ce e destul de supărător.

Doamnelor şi domnişoarelor, una grea de la cercetători: trei ceşti de cafea băute zilnic duc în timp la micşorarea sânilor. Vestea bună e că deşi se micşorează, aceştia nu dispar de tot, după cum relevă acelaşi studiu. Nu ştiu ce să spun. Cred că e un atac mârşav asupra cultivatorilor de cafea. Sau e un studiu plătit de o femeie invidioasă ori de un bărbat a cărui soţie stă la cafele cu prietenele de dimineaţa până seara. Părerea mea e că s-au aruncat banii pe un alt studiu total nefolositor. Dacă scria la „concluzii” că sexul cu frecvenţă redusă, purtatul soţului prin magazine, shopping-ul în exces, vorbitul zilnic la telefon cu mama (respectiv soacra), lecturarea revistelor glossy şi eventual muzica Celinei Dion duc la micşorarea ţâţelor, da, aş fi zis şi eu că e un studiu pe baze ştiinţifice cu beneficii clare pentru viitorul omenirii. Aşa…

Apoi poze din Cluuj, no:

Bad joke, i know…

Norii noştri, văzuţi din balconul nostru


Robocoape, tu eşti?