Adi Hădean

În locuinţa temporară în care ne aflăm, nu există televizor. Am vrut să cumpăr unul sâmbătă dar am constat că nu există nici cablu tv. Există în schimb internet şi asta face mai mult decât toate cablurile din lume. Probabil într-o lună, după ce ne vom stabili într-un loc pentru o perioadă mai lungă, voi cumpăra un televizor. Între timp, mi-am propus să mă bucur de tot timpul pe care mi-l oferă lipsa lui. Da, nu râdeţi, deşi nu sunt dependent de televizor, acesta îmi consumă în mod normal o bună parte din timp. Nu mă uit la televizor mai mult de trei ore pe zi dar trei ore înseamnă mult. Dacă mă gândesc că 12 ore sunt pentru muncă, una pentru gătit, şase pentru somn, două pentru net şi trei pentru televizorul cel cu programe tot mai proaste pe zi ce trece, constat că am mai rămas cu nimic dintr-o zi. Evident, socoteala e destul de barbară, lucrurile nu stau exact aşa dar nici nu sunt departe. În concluzie, voi profita de pauza asta de televizor pentru a citi mai mult, comunica mai mult, trăi mai mult. S-ar putea să-mi placă.

Întrucât nu am televizor, am aflat abia azi că experimentul cu protonii a fost oprit pentru două luni. Cică s-a stricat jucărica aceea mare şi scumpă, se încălzesc magneţii şi instalaţia suferă de decelerare precoce. Apocalipsa se va juca într-o altă zi, probabil în nocturnă. Între timp, protonii tropăie a revoltă închişi în cuşti, au organizat un sindicat şi zbiară din toţi bojocii că „aşa nu se mai poate, ei au semnat pentru bătăi cap în cap şi contractul colectiv de coliziune trebuie renegociat”.

Â
Apropo de colectiv, zice o vorbă din târg despre Fidel Castro: de-a lungul vieţii s-a culcat cu peste 35 de mii de femei. Nu mai ştiu pe cine citează ziare.com dar scrie acolo că a făcut-o cu câte două femei în fiecare zi timp de 40 de ani. Eu am făcut socoteala (pardon) şi mi-a ieşit mai puţin. Chiar mai puţin de 30 de mii. În fine, să nu ne încurăcm în amănunte. Să nu ne întrebăm câte dintre aceste femei au fost satisfăcute de El Lider Maximo. Să nu contestăm numărul. Dar să ne imaginăm cum ar arăta istoria dacă în cărţile ei s-ar consemna secvenţe de genul: „Decembrie 1959, Batista a fugit, Fidel Castro a venit şi a pus p^!@ pe ţară”. Luând în considerare recentele statistici, istoria n-ar greşi prea mult.

Aseară am încheiat un week-end coniac. Vineri la cazinou – coniac. Sâmbătă la Goran Bregovic ( şi înainte şi după) – coniac. Aseară în casă nouă – coniac. Pentru a ne asigura că bieţii noştri ficaţi vor fi nu doar înfrânţi ci şi umiliţi, am pus cu Cristi ou lângă ou (terminaţi cu prostiile) şi am construit nişte prăjeli în tempura. Adică într-un maglavais făcut din ouă, făină, amidon de porumb, griş, sare, piper, curry şi un strop de apă rece. Ce am păjit? Creier şi inele de ceapă. Dezgustător. Singura parte aproximativ sănătoasă a cinei de ieri: cartofi la cuptor, cu rozmarin şi ulei de măsline. Iată dovezile:

Parcă seamănă…cumva.

Am spus “ou lângă ou”.

Tempura mea.

Calmar vegetal.

Îi merge mintea…

Help!

Am încheiat socotelile cu fostul proprietar, ne-am luat rămas bun de la casă (pe fugă, printre zugravi şi găleţi şi mult praf), de la foştii vecini, şi ne-am mutat cu arme şi bagaje la Cristi, un fost coleg. Pentru o lună, nu mai mult. Totuşi, cu toate poveştile puţin plăcute legate de spaţiul locativ, am avut parte şi de câteva ceasuri de bucurie în acest week-end. De exemplu, vineri am participat la deschiderea unui cazinou. E drept, la muncă, nu la întins mâna, dar a fost o muncă plăcută şi foarte bine plătită. Am apreciat bucătăria, respectul cu care am fost tratat (prea rar în România) şi recitalul lui Marcel Pavel. Nici Lavinia n-a fost rea dar… cred că nu sunt în publicul ţintă.

Aseară, după ce s-a întors Raluca din Baia Mare am luat masa cu Luca şi Dana, am mântuit nişte coniac şi am stabilit că ne vom întoarce pentru grătare. Adevărul e că dacă ne pare rău după ceva din locul în care am locuit, ne pare rău după vecini. Luca şi Dana, Aura şi Nicu (“părinţii” lui Coco, cel mai celebru papagal din România), bătrânul Herczeg în beciul căruia găseşti probabil şi un Boeing 747 dacă ai nevoie cumva de unul, bătrâna doamnă Olah, Pişta şi Pitiu (care recent şi-a făcut cabină de duş în garsonieră şi nu mai trebuie să traverseze curtea îmbrăcat doar într-un prosop în miez de iarnă, spre apartamentul lui Pişta-care e tac’su- pentru a face duş după ce face sex), Coco (ăsta e papagalul fermecat care fluieră un catralion de arii şi cântece celebre şi, din când în când, când vrea să se vadă la televizor, evadează şi-şi bagă în boalele morţii “părinţii”).

După povestea asta am ieşit în centru. la frig, umezeală şi Goran Bregovic. A fost un concert care s-a terminat prea repede, deşi a durat mai bine de două ore. Goran e iubit de români. E primul concert din Oradea care a umplut piaţa pe toată suprafaţa ei (cam 15 mii de metri pătraţi). E prima dată când l-am văzut live. Sunt impresionat. Şi de muzică dar şi de atitudine, de spiritul lui Goran Bregovic. După concert ne-am întâlnit cu nişte prieteni care au venit din Baia Mare pentru concert, am mâncat fast food (piei Satană) în pasaj (Vulturul Negru) aşezaţi pe perne groase, ca turcii, am băut vin şi coniac şi am zăpăcit o chelneriţă începătoare. Pentru că eram şapte. Flămânzi şi însetaţi. Înainte de a încheia vă mai spun doar că pozele de azi (cu excepţia ultimelor două) au fost făcute de Cristi Ungur de la Utopium şi Gore (Grigore Jucan) de la contrastonline.ro.

Uneori îmi place ce fac.

(foto: Cristi Ungur)

Nu, nu o ceartă.

(foto: Cristi Ungur)

“Nu muriţi, la înmormântări cântăm de două ori mai scump decât la nunţi”- Goran Bregovic-

(foto: Grigore Jucan)

Alen Ademovic. Mare voce.

(foto: Grigore Jucan)

Asta se vede de la fereastra noastră acum. Şi suntem tot în Oradea.

Şi aici avem vecini simpatici.

Portocalii şi-au pierdut puful. Vântul l-a amestecat cu praful roşu de pe marginea drumului pietruit. O picătură de sudoare mirosind a vanilie proaspăt frecată între palme îi alunecă din spatele lobului urechii stângi. Pe gât, lăsând în urma ei o linie microscopică de sare, asemenea dârei de condens a unui avion. Destinaţia finală „sân”, cu escală lângă mica, aproape invizibila aluniţă de pe claviculă. Păr negru, prins într-o coadă largă, mai mult spre vârfuri. Cămaşă albă, prea albă pentru praful ridicat de fiecare răbufnire a vântului. Pantaloni şi cizme de călărie. Calul, negru ca părul ei, cu o „şosetă” albă deasupra copitei din dreapta-spate. Şaua din piele de Cordoba străluceşte de parcă acum ar fi ieşit din mâinile făcătorului de şei. Botul catifelat al calului i se lipeşte de obraz şi îi aduce un zâmbet cărnos, larg ca zâmbetul din care s-a născut Lumea. „Da, plecăm”, spune ea într-o limbă pe care o mai ştiu doar puţini oameni. Încalecă şi vântul rece îi umflă cămaşa. „Du-mă acasă Nijar”, spune ea în aceeaşi limbă de ne-nţeles, de nedescris. Calul scutură din cap, coama împletită cu răbdare se răzvrăteşte către Soare. Galopul printre rândurile de portocali fără puf pare că nu se ZDRANG! Hâhihâhihâhihâhi. Clonck clonk clonc BOC! Trrrrrrrrdudududududu! Sar din aşternut direct în papuci şi într-o fracţiune de secundă sunt dincolo de uşa dormitorului. Dacă e cutremur nu vreau să mor cu o bucată de tavan în ţeastă. Nu e cutremur. E mult mai grav E nesimţire în stare pură. Atât de pură încât am impresia că tocmai a ieşit din acceleratorul de particule de nesimţire. În bucătărie, unu’ mic cu un şpaclu în mână râcâie peretele. Se uită la mine cu un zâmbet larg şi, culmea tupeului, îmi spune „bună dimineaţa”. „ Te f#t!” Acesta e primul meu gând. Sunt prea civilizat ca să i-o şi spun. Îi întorc spatele cu o aparentă nepăsare suverană. Încerc să adorm la loc dar nu-i chip. Ce-or fi înţepăturile din jurul inimii? Să fie …indignarea? Posibil. Mă gândesc ce să-i iau proprietarului pentru a mă simţi satisfăcut. Acum o sută de ani ar fi fost mai simplu. Îl provocam la duel şi-l găuream. Acum două sute de ani ar fi fost şi mai bine, ne duelam cu săbii şi puteam să-l crestez cu mâna mea. S-a ţinut de cuvânt rozaliul. Sâmbătă au venit meşterii să renoveze apartamentul. LA ŞAPTE DIMINEAŢA!!! După două nopţi consecutive în care am adormit la ora trei, e tot ce îmi lipseşte. De fapt, nu tot. Aş mai vrea o ploaie rece să-mi ude spinarea în timp ce car ultimele cutii spre depozit. Gata, s-a rezolvat, deja plouă. Mulţumesc. Ies să-mi fac o cafea, măcar atât dacă despre somn nu mai poate fi vorba. Cumnatul proprietarului râde uşor. „ Te-am trezit, aşa-i?” „ Nuu, îmi place mie să-mi trăiesc viaţa”. Ăsta e un gând care şi-a găsit calea spre exterior prin gura-mi strânsă.

Mă pregătesc să împachetez calculatorul. Trebuie să plec. Am rămas cu nişte întrebări fără răspuns. Cine e fata? Care e numele ei? De ce se grăbeşte acasă? Proprietarul meu (fost) chiar n-are ruşine? Poate aveţi voi răspunsurile.La revedere..

Eleven de seară. Ora la care intră pe Antena 3 Maria Coman. Nu ştiu dacă sunt de vină cerceii pe care-i poartă sau brandy-ul pe care l-am băut dar parcă văd lângă urechile ei cerculeţele din ochii lui Kaa. Trussssst in me, jusssssst in me. Mare om domnul Kipling. Iar Maria-i o drăguţă.

Eleven. Ora la care mă apuc de scris după o zi destul de plină. Job (tot mai frumos), facturi (printre picături), împachetat, lipit cutii, ieşit la cumpărături (frigider ca-n prag de mutare, nud şi frigid, chiar dacă pare atrăgător în primul moment, te lămureşti repede că baţi la o uşă care nu se va deschide ori dacă o va face nu-ţi va oferi decât o cădere necontrolată a colţurilor gurii în locul desfătărilor pe care le aşteptai). Apoi făcut mâncare, pozat mâncare făcută, smuls părul din cap la auzul vocii lui Radu Cazan, aşteptat cu nerăbdare „În gura presei”. Care a venit. Badea are dungi verticale alb-vişinii (ori vişinii-vişinii, nu mă bazez prea mult pe bastonaşele şi beţigaşele din ochii mei în clipa asta). Dacă brandy-ul şi cerceii Mariei nu m-au trimis în lumea somnului, cămaşa lui Mircea Badea o va face. Noroc că nu-i nevoie să mă şi uit la el, ce spune e suficient.

Eleven. Numărul cutiilor în care a încăput „averea noastră”. Patru cu haine, patru cu scrieri, cărţi, dosare, cursuri, reţete, CD-uri şi DVD-uri. Trei cu electronice şi veselă+ustensilele mele de bucătărie. Numărul cutiilor pe care le-am purtat în braţe aseară până peste drum în depozitul în care vor sta până la stabilirea destinaţiei finale. În total doi metri cubi de cutii pline cu ce am adunat pe lângă noi în aproape patru ani. Şi 150 de metri între casă şi depozit. Şi o stradă cu tramvaie şi maşini. Pe care am trecut-o de 22 de ori în aceeaşi seară. Prea mult. Buniculeee!Finalgonu! Ok, recunosc, o să mai avem nevoie de două cutii pentru calculator, câteva cratiţe şi farfurii pe care le-am lăsat afară pentru cina de aseară. Şi mai avem trei geamantane cu „strictul necesar”. Ha! Să ne ferească Dumnezeu de bejenie.

Eleven se numeşte reţeta de azi. Pentru că are fix 11 ingrediente şi pentru că se potriveşte cu suceala asta a mea care nu m-a lăsat să scriu unsprezece ca tot românul. Să vedem: piept de pui, şuncă uscată, brânză cu mucegai albastru, smântână dulce, brandy, ulei de măsline, usturoi, seminţe de muştar, ardei iute, cuişoare, piper. Mărarul e de decor, nu-i ingredient. Roşiile cherry la fel. Aromele sunt multe, mâncarea e destul de sofisticată însă nu neapărat pentru că se face în mai multe etape ci datorită paletei gustative largi pe care o aşează pe limba meseanului, datorită voalului fin dar dens cu care împresoară papilele. Nu sunt atât de arogant încât să spun că am inventat-o eu dar nici nu ştiu de unde am scos-o. Îmi place, sper să vă placă şi vouă.

Condimente cuminţi în mojar. Vin vremuri grele…

Roşu, alb, verde. Italia? Ungaria?

Cuie de prins mâncarea.

Şuncă. Uscată, sărată. Împreună cu brânza compensează lipsa sării din reţetă.

Un pic n-am fost atent şi puiul s-a făcut…ca porcul, tăvălindu-se prin condimente.

Şi la asta sunt bune cuişoarele. Şunca Vs Puiul.

După ce toată lumea prinde un pic de culoare…

…intră în scenă brandy-ul. 150 de mililitri la pui, 50 de mililitri la mine. La mine de două ori.

Asta e reacţia mulţimii. Apoi vine capacul, pentru 10 minute.

Câtă vreme stă carnea la odihnă…

…în cratiţă se petrece o mică revoluţie. Brânza îşi împrăştie mucegaiul peste tot…

…dar intervin forţele de ordine înarmate cu lingura de lemn şi smântâna dulce.

Sosul se reduce uşor, la foc mic, amestecându-l fără întrerupere trei minute.

Apoi se toarnă peste pui aşa cum e, fierbinte şi prins în vertijul aromelor.

Cui îi pasă de căderea burselor?

Încep şi azi cu inepţiile lui Tăriceanu. Ştiţi că a dat raportul minunat despre realizările minunate ale guvernului fantastic pe care-l conduce. 95% dintre obiectivele guvernului au fost atinse. Evident, lucrurile pot fi atinse în multe feluri. A mângâiere, a lovitură,a viol. În fine, măgăria asta m-a enervat ceva mai puţin decât momentul în care prietenul nostru ne-a anunţat că acu-i vremea să cumpărăm case în SUA, că săracii de ei sunt în criză şi ne fac nouă loc. Putea la fel de bine să ne spună că acu-i momentul să ne cumpărăm terenuri pe Lună, că “se găseşte” căcălău şi despre foştii proprietari nu se mai ştie nimic de o vreme.

Aseară am trecut hopul cel mare al adunării boarfelor de prin casă. Tot aseară am trecut hopul cel mare al identificării locului de stat (iniţial găsisem unul acum trei zile dar între timp…a murit americanu’ sau s-a întâmplat altceva de s-a închis uşa, apoi iar luptă, iar dă-i, pentru ca în final să apară o soluţie) în continuare. Revenind la boarfe: am scos din casă patru saci mari plini cu haine, pantofi, genţi şi gentuţe pe care nu le-am mai folosit în ultimul an. O să le ia gunoierii, ei ştiu mai bine ce să facă cu ele. Partea fermecătoare e că am umplut patru cutii mari (genul „de televizor”) cu haine, pantofi genţi şi gentuţe pe care le mai folosim. Ghici din prima ale cui sunt cele mai multe :-). Trebuie să mai găsesc două cutii pentru cărţi, reţete, CD/DVD- uri şi caiete cu diverse notiţe. În week-end ne vom vedea mai puţin. Cred că înţelegeţi de ce.

Ieri vă ceream idei de „ultima cină”. Le-am primit, vă mulţumesc pentru ele, mi-au plăcut. Din păcate am rămas singur pentru două zile, inclusiv pentru „ultima cină” şi pentru că nu am în faţa cui să mă dau în spectacol probabil voi face ceva …modest. Deschid o conservă, ceva. Neaaaa! Nu cred. Nu-i felul meu. Construiesc eu oarece şi vă dau de veste şi vouă. Cât despre cina de aseară, am încercat o mămăligă (treabă de cinci minute, eram prea prins cu altele) şi am „documentat” tentativa cu poze:

Totul începe cu apa pusă la fiert, cu puţină sare.

Făina se cerne înainte. Obligatoriu.

Caşul se dă prin răzătoare. Asta nu e lege, puteţi să folosiţi un cuţit dacă aveţi mai mult timp la îndemână.

Puneţi cu grijă făina în apa ce clocoteşte şi amestecaţi energic. Face bine la diverşi muşchi. Şi la digestie, pentru că împiedică formarea cocoloaşelor. Aveţi răbdare câteva minute, dacă nu e fiartă suficient, mămăliga se răzbună.

Partea cea mai simplă e obţinerea jumărilor: slană albă şi moale, ca untul, bacon cu oarece macră, făcute cubuleţe şi puse deasupra focului, fără adaos de ulei. În două minute aveţi jumări aurii, mici bombe calorice gata să explodeze deasupra câmpului cu papile gustative.

Ca să nu mai tura-vura, construcţia “mămăliciki” se execută în straturi: unul de mămăligă, unul de jumări, unul de caş, apoi iar mămăligă, iar jumări, iar caş, iar mămăligă. Deasupa neapărat jumări, caş, telemea de vacă (e mai blândă decât cea de oaie) şi smântână grosuţă.

A durat mai mult să vă spun despre ea decât să o fac. Mai mult să fac pozele (destul de ceţoase) decât să o mănânc.

Aseară am auzit un discurs al primului ministru, legat de programul de guvernare, de mărirea pensiilor şi de interesul public. În afară de faptul că lui Tăriceanu îi mai ieşea din când în când acuzativul, am remarcat că îi ieşeau pe gură laude de sine cu nemiluita. Că guvernul a făcut, că a dres şi că s-a ţinut de cuvânt până acum. Eu cred că minte. Cred că guvernarea liberală e de mare rahat. Şi mă bazez pe faptul că în ultimii patru ani m-am simţit tot mai prost în ţara mea. Am fost nevoit să muncesc tot mai mult de la an la an, să renunţ tot mai mult la mine şi la cei dragi mie pentru a putea trece de la o lună la alta fără a fi îngrijorat de pâinea de mâine şi de aşternutul de la noapte dar ştiind clar că mai mult de atât nu voi obţine oricât aş munci. Cred că dacă trebuie să munceşti jumătate de zi (o zi având 24 de ore) doar pentru a-ţi satisface nevoile de bază ceva nu merge, ceva-i putred. Da, ştiu, aş putea să iau un credit, să-mi cumpăr o casă, o maşină, un televizor cu plasmă. Aş putea, dar nu vreau. Mi-am propus ca o vreme să cheltui doar ce am, nu ce n-am produs încă. Măcar asta îmi oferă iluzia libertăţii.

De la jumătatea lunii Octombrie va intra în funcţiune un sistem care îi va bombarda cu mii de sms-uri pe minut pe cei care sună a lela la 112. Foarte tare, imbecililor trebuie să le răspunzi cu aceeaşi monedă. Întrebarea e: dacă sună de pe fix, ce faci? Oricum, asta îmi aminteşte de o poveste de acum 12 ani. Lucram la radio în Baia Mare şi făceam emisiuni nocturne şi interactive. Aveam un muşteriu pe nume Tibi Sakacs care suna de multe ori pe la 22.05, imediat după începerea emisiunii şi punea receptorul lângă telefon blocându-ne linia pentru două-trei sau patru ore în şir (tehnica rudimentară a vremii îi permitea să facă asta). Într-o seară, pe la 9 şi jumătate mi-a trecut prin cap gândul ce s-a dovedit a fi salvator: să-l „călcăm pe Tibi cu propriul tanc”. Am sunat la informaţii şi am găsit numărul lui (erau trei indivizi cu acest nume dar l-am nimerit din prima) şi l-am lăsat pe prietenul Dan Cristian Coardă să-l sune. A urmat un dialog scurt:
- Holoo (acesta era Tibi al nostru, inconfundabil).
- Domnul Sakacs?
- Io-s. Cine-i?
- Cristos! Să nu mai suni la radio că te ia dracu!
A doua zi pe la prânz sună telefonul. Tibi Sokacs cu vocea pocăită, umilă, îşi cere iertare pentru cele trei luni de deranj şi spune că nu mai face. Nu am mai auzit de el de atunci şi am mai lucrat la acel post de radio câţiva ani.

Pentru că suntem în viteză (venit târziu de la serviciu, adunat calabalâc, pregătiri pentru mutare) nu prea apuc să mă desfăşor în bucătărie. Dar trebuie să mâncăm şi noi ceva şi parcă nu-mi vine să comand pizza de fiecare dată când am prea puţin timp. Acesta e motivul pentru care am făcut (iar) paste. Simplu, uşor, cu ingrediente relativ puţine şi fără nici un condiment (gustul fiecărui ingredient în parte acţionează ca şi cum aş fi pus sare, piper şi alte arome). Iată:

Cam asta ar fi baza:

Pastele se fierb aşa, blonde cum sunt, după instrucţiunile de pe pachet

Apoi se strecoară apa de pe ele. După care se ia viteză, să nu se uşte pastele.

Şunca crudă se rupe cu mâna. Cu baconul nu te poţi înţelege, trebuie să-l treci pe sub cuţit.

Trei căţei, fără botniţă şi straie, se zdrobesc uşor şi se pun în ulei încins.

Se căleşte şunca, baconul la fel, pe foc iute. Se adaugă ardeii făcuţi ba cubuleţe, ba rondele…

…se adaugă roşiile tăiate barbar din cuţit, fără menajamente, fără fineţuri.

Telemea sărată, caşcaval cu gust de munte şi un borcănel de smântână nu prea grasă, asta urmează, aceasta e succesiunea firească.

Pastele vin peste sos negreşit şi degrabă, pătrunjelul verde aduce şi el un strop de aromă şi unul de culoare.

Ei bine, cam pe aici…

…se termină povestea pastelor de aseară.

Aseară am rezolvat o mică problemă legată de spaţiul locativ. Mai exact, am găsit casa în care ne mutăm mâine. De ce am face una ca asta, acum, în prag de toamnă şi an universitar, când chiriile sunt mult mai scumpe decât la începutul verii? În principiu, pentru că proprietarul casei în care am locuit în ultimii trei ani şi jumătate (chirie plătită la zi, fără restanţe la taxe, prietenie cu vecinii) a decis să ne poftească afară pe motiv că „vreau să vând casa, prin 20 Septembrie vin meşterii să renoveze”. Ok, e dreptul lui. Partea funny e că a două zile după anunţ (efectuat telefonic pe data de 29 August), s-au înfiinţat în curte două duduci care vor să vadă casa în care vor locui cu chirie de la 1 Octombrie. Nu, nu casa vecinilor ci exact cea în care încă mai locuim. Nu mă deranjează atât faptul că trebuie să ne mutăm cu arme şi bagaje prin ploaie cât maniera puţin elegantă în care a procedat proprietarul. Putea să mă întrebe dacă dau mai mult, putea să îmi spună că are neamuri pe care vrea să le mute în casa lui, putea să nu îmi dea niciun motiv şi era de o sută de ori mai bine decât să mă mintă. Chiar nu înţeleg de ce apelează oamenii la artificii de felul acesta cu atât mai mult cu cât nu sunt necesare. Să fie sămânţa minciunii atât de adânc înfiptă în gena noastră?

Aseară am aflat că Dan Diaconescu a pornit o campanie împotriva CNA, campanie intitulată „Jos labele de pe televiziunea poporului”. Cred că motivele lui DD sunt întemeiate, în sensul că singurul lui duşamn natural e CNA-ul. Mai cred că numele campaniei i-a fost dat de Corneliu Vadim Tudor, că prea sună a calmante şi spume la gură. Şi mai cred că Dan Diaconescu are (trist, da, trist) dreptate când spune că OTV e televiziunea poporului.

Aseară am revăzut (în parte) Cel mai iubit dintre pământeni. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar porbabil o să o fac spunând că generaţia de actori de azi nu se ridică la nivelul celei care dispare om cu om, an după an. Ştefan Iordache s-a dus, aşa cum au plecat alţi mari pe care nu i-am cunoscut dar i-am apreciat. Simt că e momentul să îmi scot pălăria în faţa celor care mai sunt. Unul dintre ei e Dorel Vişan. Am avut bucuria de a studia sub îndrumarea sa, puţin, e drept, în podul Teatrului de Stat din Oradea. De atunci, de câte ori văd o fabulă îmi vin în minte faţa lui destinsă, felul blând şi vorbele pe care ni le repeta la fiecare curs: „ actorul trebuie să caute adevărul, fiecare gest pe care-l face trebuie să fie adevărat, fiecare cuvânt pe care-l rosteşte trebuie să fie adevărat, altminteri spectatorul va şti şi nu va aprecia falsul”. Nu ştiu dacă voi mai avea ocazia în viaţa asta să-i spun că întîlnirile cu Domnia Sa m-au marcat. O fac aici, poate îi transmite cineva.

Aseară am făcut clătite. Cam 30. Ştiţi cum le fac eu ca să îmi iasă cum îmi place? Torn o jumătate de litru de lapte într-un vas. Apoi sparg două ouă şi le las să cadă în lapte. Rad coaja de la o lămâie în acelaşi vas şi mai pun o jumătate de linguriţă de sare, o linguriţă de zahăr, un strop de esenţă de rom şi unul de esenţă de vanilie (aş prefera să pun seminţe de vanilie dar mi se par cam scumpe la 15-16 lei păstaia), amestec bine de tot şi adaug făina în ploaie, puţin câte puţin, până ajung la consistenţa dorită. Apoi torn o cană de apă minerală în vas şi mai adaug puţină făină în cazul în care constat că aluatul e prea subţire. Partea cu coptul lor e floare la ureche iar pentru umpluturi am ales gemul de prune subţiat cu puţină zeamă de lămâie şi ciocolata subţiată cu…nimic. Puteţi vedea mai jos ce a ieşit din povestea asta:

Ochiul furtunii

Furtuna însăşi

Norii s-au mai răzbunat...

Dar stau grămadă..

Hai, gata cu poezia

O rază. Speranţă mai e. Da, ştiu, n-are legătură cu clătitele. Sau poate da :-)

Zi de Luni care arată exact aşa cum descriu poeţii zilele în care le vine să plângă în pumni pentru că nu îi iubeşte muzele lor care e. Plouă, e ca porcu’ şi am avut nevoie de 45 de minute pentru a parcurge cei 6 kilometri dintre dormitorul meu şi biroul lor (la care eu cu bucurie lucrez). Un accident undeva la 15-17 kilometri spre Cluj a pus un dop pe şosea şi maşinile se mişcă precum ochiu’ decedatului. Pe prietenii mei din Bucureşti nu-i impresionează astfel de situaţii, ei le văd în fiecare zi. Bine, nici eu nu voi rămâne marcat dar nu pot să nu mă gândesc cu duioşie spre diriguitorii ăstei ţărişoare, pe care în cur îi doare de orice şi care cu tupeu maxim promit mii de kilometri de autostrăzi şi drumuri rapide în următorii ani, cu condiţia (minimă) să-i votăm.

Pentru că somnul meu e mult mai important (deşi mi se pare pierdere de vreme) decât cearta dintre Mihaela Rădulescu, chiloţii ei roşii, Mircea Badea şi nişte tăntălăi de la Antena2 (i-am înşirat astfel pentru că mi-e tot mai puţin clar cine cu cine ţine), m-am lăsat să adorm înainte ca Mircea să-i dea replica Mihaelei aseară. Şi nici nu aş fi adus vorba azi dacă nu mă întâlneam în circulaţia asta blocată cu Mihaela Rădulescu (şi cu chiloţii ei roşii) care ar fi trebuit să mă convingă să renunţ la fumat. Din fericire pentru mine, m-am lăsat de fumat acum un an şi câteva luni. Din nefericire pentru ceilalţi fumători, campania asta n-o să-i convingă. Mihaela o să umfle nişte bani, soţul ei o să umfle nişte bani mai mulţi iar ţigările se vor vinde ca pita caldă în continuare. Despre Antena2 n-am cuvinte. Victor Ciutacu e singurul motiv pentru care postul respectiv nu e în afara scalei pe televizorul meu.

Meşterul Andrei Crivăţ a participat la ediţia a 3-a a campionatului de gătit în aer liber care s-a petrecut în week-end la Cluj-Napoca. Echipa cu care a participat a luat două locuri 3 şi un loc 2, ceea ce-i mare lucru, având în vedere faptul că la concurs au participat foarte mulţi profesionişti. Detalii, poze şi întâmplări de-ţi lasă gura apă se află pe ebucătăria.ro.

Ziare.com ne dă o veste bună: Alina Sorescu e încă virgină, deşi are 22 de ani. Adevărul e că eram puţin îngrijorat de treaba asta şi răscoleam disperat internetul încercând să mă edific. Acum, că ştiu adevărul, voi dormi mult mai liniştit iar fanteziile mele în care Alina Sorescu mă învaţă să prezint un festival de muzică vor fi înlocuite de cele în care Mihaela Rădulescu mă salvează de cancer pulmonar.

Vine o vreme…
Vine vremea când trebuie să stai, să îţi reevaluezi poziţia, să tragi linie şi să socoteşti, să iei decizii care înseamnă ceva. Ce m-a aruncat în pasa asta uşor meditativă? Pe de o parte felul în care a muşcat vântul din mine ieri în timp ce mă plimbam spre piaţă, trecând prin parc, prin centrul oraşului,pe malul Crişului. Pe de altă parte, faptul că dimineaţă m-am trezit în frig, cu picioarele reci, cu spinarea congelată. Boxerii şi tricoul nu mai prezintă încredere, plapuma nu a fost niciodată prietena mea şi până când vor porni cazanele în centrala oraşului mai e puţin. Trădarea hainelor subţiri şi a pereţilor izolaţi cu poliester m-a pus pe gânduri. Aşa nu se mai poate. Trebuie să iau măsuri. Trebuie să schimb ceva. Voi începe cu lucrurile simple. O să îmi pun o pijama seara. O să închid uşa de la hol. O să iau o haină în plus pe mine dimineaţa. O să schimb faţa www-ului meu. Ceea ce se şi întâmplă deja. Mai şontâc, mai uşurel, mai timid. Da, am prieteni care ar putea să-i dea site-ului meu o faţă nouă într-o oră. Dar trebuie să trec cumva peste handicapul meu din punct de wedere IT/webmastering şi am decis să mă descurc singur atât cât pot.

În fine, nu vreau să vă reţin prea mult cu gândurile mele duminicale. Semnele spun că mai urmează schimbări în viaţa mea. Vă voi ţine la curent. Între timp, poate ar fi bine să nu mă îndepărtez prea tare de la curs şi să vă mai povestesc o reţetă. Cea a omletei de azi. Iată:

Mai întâi se bat ouăle, cu trei cristale de sare şi două boabe de piper zdrobite fără milă.

Apoi se călesc uşor câţiva solzişori de ceapă. În ulei de măsline. Se pun pe foc deodată, altfel ceapa s-ar putea arde. Primejdios.

Degrabă se adaugă şunca, slabă, uscată pe cât se poate şi cu grăsime puţină.

Adăugarea ouălor? Banalitate. Se prăjesc în două minute. Apoi se scoate omleta pe o farfurie…

…se mai împrieteneşte cu niscai brânză ori caş...

…cu o crenguţă de cimbru şi o roşie mică…

…şi cu Raluca. Ea a venit de pe teren la fix pentru micul dejun. Nu, nu v-o arăt mâncând. Povestea e despre omletă :-)

La bună vedere.

Am simţit-o dimineaţă când s-a lipit de mine ca o femeie care nu a avut parte de dragoste în prima tinereţe. Mi-a suflat iute în ureche şi m-a înfrigurat. Cum de m-a găsit pe mine, gol, pregătit, gata pentru orice va să urmeze? Nu ştiu, poate am fost în cale şi…atâta tot. I-am făcut poze Doamnei cu care m-am întâlnit azi. Uite, aşa arată Toamna într-o dimineaţă de sâmbătă:

Soarele mai slab decât norii. O vreme.

Încă frumos…

…dar tot mai singur

Apoi piaţa,


pîinea,

pârga viilor…

…şi a lanurilor.

De ce i-ai face una ca asta unei flori…

…care n-are nevoie decât de cineva…

…care s-o ia acasă, chiar şi aşa, învelită într-un ziar unguresc în care scrie despre Uniunea Europeană.

Vă doresc să aveţi o toamnă frumoasă dragii mei. Cu ocazii. De care să profitaţi.