Nu sunt de acord

Mă uitam la Sinteza zilei (chiar nu mai există altceva de văzut la ora zece seara) cam cum se uită Ion Cristoiu la Valentin Stan. Cu uimire, regret şi la urmă cu un soi de înţelegere dezaprobatoare (dacă poate exista aşa ceva). Aseară s-a comemorat experienţa americană intitulată 9/11. Ocazie cu care Valentin Stan a pupat în dos eroismul şi patriotismul american atât de zgomotos încât lui Ion Cristoiu aproape că i s-a făcut rău. Ba chiar a refuzat dintr-o bucată provocarea lui Mihai Gâdea care a încercat să-l tragă într-o discuţie considerată de maestru drept…lirică. Nu sunt antiamerican dar nu pot să cred în inocenţa acestui popor. Nu pot să cred în jertfa americană pe altarul libertăţii lumii. Nu pot să le plâng de milă. Nu pot să mă minunez vizionând „The apprentice”. Nu mă emoţionează „Iwo Jima”. În schimb cred sincer că America, de când e ea „home of the brave, land of the free” nu a făcut altceva decât să-şi apere interesele pe Terra şi să-şi facă PR pe chestia asta. Cred sincer că 9/11 e o făcătură şi cred la fel de sincer că „The apprentice” e un spectacol cu looseri care de ocupaţi ce sunt cu înjunghierea reciprocă pe la spate nu sunt în stare să producă bani având toate mijloacele la îndemână. Deci nu sunt de acord cu puparea lor în dos, mai ales într-o emisiune altfel respectabilă şi extrem de vizionată.

Gânditul dăunează grav siluetei. Spun cercetătorii (alţii decât cei cu particulele zdrobite) că în urma procesului de gândire intensă se consumă destul de multe calorii încât să-ţi vină să sufleci pe nerăsuflate două şaorme şi un milkshake. Pentru cine nu ştie, astea se depun mai ceva ca nămolul la vărsarea Dunării în Marea Neagră. Vă fac un şah?

Am văzut acum câteva zile la Manole o poveste cu afumătură şi fasole. Am simţit nevoia să-i dau replica. Pozele sunt mai jos. Mâncarea a ieşit chiar mai bună decât se vede pe ecran. Nici nu vreau să mă gândesc la asta, că am auzit că gânditul îngraşă.

Totul a început de aici, de la fasole, ciolan, ceapă, ardei iuţi fără care nu-i bine în lume, cimbru, morcovi şi roşii de la mama.

Mai întâi am fiert ciolanul, bul-bul, bul-bul, cu foi de dafin, piper negru boabe şi cimbru aproape uscat.


Morcovii cei fragezi, suculenţi, au trecut sub cuţit. Aproape că am putut vedea vitaminele. Ori poate mi s-a părut, de la mirosul împrăştiat în bucătărie de mişcările iuţi ale lamei.

În seminţe şi vinişoare stau vraja, aroma şi focul ardeilor iuţi. Cine nu crede, să închidă ochii şi să încerce.

Gust de roşii, pieliţă subţire, aromată, comestibilă. Nimic mai simplu, nimic mai rustic. Nu-i nevoie de bulion, nu-i nevoie de pastă de roşii.


Mai dulce, mai blândă decât ceapa albă. O scorpie mai uşor de ţinut în frâu.


Seminţe de chimin. Ulei de măsline încins. Aromă subtilă eliberată brusc. Sunt şi eu un soi de parfumier.

Un pic de odihnă după saună n-a stricat pe nimeni. Cinci minute, să se răcorească după fiert, înainte de a desprinde carnea de pe os.


Cimbru. Coafura rezistă. Iar saună, de data asta toată lumea bună, adică morcovii, ceapa, ardeii iuţi şi roşiile.

Între timp, din ciolan a rămas doar partea folositoare, care va însoţi degrabă legumele în oală, cu cinci minute înainte ca boabele de fasole (din conservă) fierte şi limpezite să urmeze calea cea drept rânduită.


Apoi, după deliberări comune,


După ce s-au cunoscut cu toatele în oală…

…au hotărât să ne dea şi nouă din prieteşugul în care s-au prins. Ceea ce vă dorim şi vouă.

Tweet