Nijar.Vis îndoit.

Portocalii şi-au pierdut puful. Vântul l-a amestecat cu praful roşu de pe marginea drumului pietruit. O picătură de sudoare mirosind a vanilie proaspăt frecată între palme îi alunecă din spatele lobului urechii stângi. Pe gât, lăsând în urma ei o linie microscopică de sare, asemenea dârei de condens a unui avion. Destinaţia finală „sân”, cu escală lângă mica, aproape invizibila aluniţă de pe claviculă. Păr negru, prins într-o coadă largă, mai mult spre vârfuri. Cămaşă albă, prea albă pentru praful ridicat de fiecare răbufnire a vântului. Pantaloni şi cizme de călărie. Calul, negru ca părul ei, cu o „şosetă” albă deasupra copitei din dreapta-spate. Şaua din piele de Cordoba străluceşte de parcă acum ar fi ieşit din mâinile făcătorului de şei. Botul catifelat al calului i se lipeşte de obraz şi îi aduce un zâmbet cărnos, larg ca zâmbetul din care s-a născut Lumea. „Da, plecăm”, spune ea într-o limbă pe care o mai ştiu doar puţini oameni. Încalecă şi vântul rece îi umflă cămaşa. „Du-mă acasă Nijar”, spune ea în aceeaşi limbă de ne-nţeles, de nedescris. Calul scutură din cap, coama împletită cu răbdare se răzvrăteşte către Soare. Galopul printre rândurile de portocali fără puf pare că nu se ZDRANG! Hâhihâhihâhihâhi. Clonck clonk clonc BOC! Trrrrrrrrdudududududu! Sar din aşternut direct în papuci şi într-o fracţiune de secundă sunt dincolo de uşa dormitorului. Dacă e cutremur nu vreau să mor cu o bucată de tavan în ţeastă. Nu e cutremur. E mult mai grav E nesimţire în stare pură. Atât de pură încât am impresia că tocmai a ieşit din acceleratorul de particule de nesimţire. În bucătărie, unu’ mic cu un şpaclu în mână râcâie peretele. Se uită la mine cu un zâmbet larg şi, culmea tupeului, îmi spune „bună dimineaţa”. „ Te f#t!” Acesta e primul meu gând. Sunt prea civilizat ca să i-o şi spun. Îi întorc spatele cu o aparentă nepăsare suverană. Încerc să adorm la loc dar nu-i chip. Ce-or fi înţepăturile din jurul inimii? Să fie …indignarea? Posibil. Mă gândesc ce să-i iau proprietarului pentru a mă simţi satisfăcut. Acum o sută de ani ar fi fost mai simplu. Îl provocam la duel şi-l găuream. Acum două sute de ani ar fi fost şi mai bine, ne duelam cu săbii şi puteam să-l crestez cu mâna mea. S-a ţinut de cuvânt rozaliul. Sâmbătă au venit meşterii să renoveze apartamentul. LA ŞAPTE DIMINEAŢA!!! După două nopţi consecutive în care am adormit la ora trei, e tot ce îmi lipseşte. De fapt, nu tot. Aş mai vrea o ploaie rece să-mi ude spinarea în timp ce car ultimele cutii spre depozit. Gata, s-a rezolvat, deja plouă. Mulţumesc. Ies să-mi fac o cafea, măcar atât dacă despre somn nu mai poate fi vorba. Cumnatul proprietarului râde uşor. „ Te-am trezit, aşa-i?” „ Nuu, îmi place mie să-mi trăiesc viaţa”. Ăsta e un gând care şi-a găsit calea spre exterior prin gura-mi strânsă.

Mă pregătesc să împachetez calculatorul. Trebuie să plec. Am rămas cu nişte întrebări fără răspuns. Cine e fata? Care e numele ei? De ce se grăbeşte acasă? Proprietarul meu (fost) chiar n-are ruşine? Poate aveţi voi răspunsurile.La revedere..