Măi animalule! Mituri despre ardeleni.

Ardelenii sunt cei mai curaţi dintre români.
Aseară am ieşit în parcul din faţa blocului. Cu zece nuci de anul ăsta în buzunarele hanoracului, cu dorinţa de a-mi limpezi gândurile după minunata activitate de la birou şi cu speranţa că mă voi bucura de liniştea serii şi de privelişte. Din bloc lucrurile se văd altfel faţă de cum sunt în realitate. Liniştea dispare imediat ce treci de geamurile „tip termopan” iar priveliştea e dezolantă. PET-uri, coji de seminţe, ambalaje de napolitane şi câteva cutii în care până nu demult se afla bere. De ce trebuie să trăim în jeg? Cum e posibil ca oamenii să lase aşa un prăpăd în urma lor şi mai ales să-l suporte în faţa ochilor în fiecare zi? Cum e posibil să-şi lase copiii să se joace printre gunoaie şi rahat de câine în mijlocul oraşului? Şi nu, nu am lăsat cojile de nucă pe jos chiar dacă-s biodegradabile.

Ardelenii sunt cei mai amabili şi mai civilizaţi dintre români.
În fiecare zi circul cu maşina prin oraş. Periodic ies din oraş şi folosesc drumurile judeţene ori „europene” care străbat zona de Nord-Vest a ţării. Constat fără bucurie că şi la noi e plin de cretini cu permis de conducere. Dobitoci care intră în intersecţii cu toate că văd că nu au unde să înainteze, gherţoi care opresc în curbă, pun avariile şi pleacă să se pişe pe copacul de pe marginea drumului obligându-te să calci linia continuă, ardeleni „amabili” care nu te-ar lăsa să ieşi din curtea fabricii în şosea nici dacă i-ai picura cu ceară, oameni civilizaţi care aruncă doza de RedBull pe geamul Daciei 1310 şi ascultă manele noapte la 11 între blocuri, cu portbagajul deschis, după modelul „dă-i să pută Grigore, să să audă basu’,mâncaţ-aş”.

Ardelenii sunt cei mai cinstiţi şi mai harnici dintre români
Dacă aş aduna mâine toţi banii pentru care am muncit în ultimii doi ani şi pe care nu i-am primit, poimâine aş pleca în Germania şi mi-aş cumpăra cu ei un BMW cu motor de 2000 cmc. Second hand, first class, banu’ jos. De ce aş face una ca asta? Ca să nu mă mai simt stingher în parcările din oraş, ca să asortez cu ceva lanţul suflat cu aur pe care o să mi-l cumpăr tot din motive de „blend in”, ca să vadă gagicile pă care nişte fraieri le duce de mână pă trotual, că am bemveu de 17 ani, deci îs bazat, să mor io, nu ca şomerii ăia care numa stă ş-o freacă pă Corso şi la Vulturu’negru sub pasaj. No, şi musai o să-m pun parasolar albastru cu „îs mândru că-s ardelean” peste parbrizu’ negru.

Ce am vrut să spun cu cele de mai sus? Că România-i o ţară de români şi că oricine ar încerca să ne dezbine nu va reuşi niciodată. Suntem uniţi genetic, stau în noi delăsarea, lenea, ciupeala, fudulia, neruşinarea, scrise în codul cu care ne naştem. Educaţia mai estompează toate astea. Norocoşii chiar se civilizează. Restul însă…

Aseară am încercat să construiesc un desert, pornind de la reţeta bătrânească de orez în lapte. A ieşit ceva. Vă las să apreciaţi singuri. Şi vă poftesc să vedeţi povestea întreagă a încercării mele ceva mai târziu pe ebucataria.

Lapte, ciocolată, ardei iute.

În cazul ăsta, mărul e un fel de…cireaşa de pe tort. E atingerea prospeţimii.

Iar asta e atingerea ciocolatei.


Şi mai la urmă am echilibrat budinca. Cu frişcă proaspăt bătută. Şi cu miez de nucă cu gust de tomnă abia venită.

Şi acum, puneţi mâna de-i uraţi sănătate grabnică şi de durată lui Andrei Crivăţ, să poată posta reţata pe blogul culinar pomenit mai sus.