Aseară

Aseară am rezolvat o mică problemă legată de spaţiul locativ. Mai exact, am găsit casa în care ne mutăm mâine. De ce am face una ca asta, acum, în prag de toamnă şi an universitar, când chiriile sunt mult mai scumpe decât la începutul verii? În principiu, pentru că proprietarul casei în care am locuit în ultimii trei ani şi jumătate (chirie plătită la zi, fără restanţe la taxe, prietenie cu vecinii) a decis să ne poftească afară pe motiv că „vreau să vând casa, prin 20 Septembrie vin meşterii să renoveze”. Ok, e dreptul lui. Partea funny e că a două zile după anunţ (efectuat telefonic pe data de 29 August), s-au înfiinţat în curte două duduci care vor să vadă casa în care vor locui cu chirie de la 1 Octombrie. Nu, nu casa vecinilor ci exact cea în care încă mai locuim. Nu mă deranjează atât faptul că trebuie să ne mutăm cu arme şi bagaje prin ploaie cât maniera puţin elegantă în care a procedat proprietarul. Putea să mă întrebe dacă dau mai mult, putea să îmi spună că are neamuri pe care vrea să le mute în casa lui, putea să nu îmi dea niciun motiv şi era de o sută de ori mai bine decât să mă mintă. Chiar nu înţeleg de ce apelează oamenii la artificii de felul acesta cu atât mai mult cu cât nu sunt necesare. Să fie sămânţa minciunii atât de adânc înfiptă în gena noastră?

Aseară am aflat că Dan Diaconescu a pornit o campanie împotriva CNA, campanie intitulată „Jos labele de pe televiziunea poporului”. Cred că motivele lui DD sunt întemeiate, în sensul că singurul lui duşamn natural e CNA-ul. Mai cred că numele campaniei i-a fost dat de Corneliu Vadim Tudor, că prea sună a calmante şi spume la gură. Şi mai cred că Dan Diaconescu are (trist, da, trist) dreptate când spune că OTV e televiziunea poporului.

Aseară am revăzut (în parte) Cel mai iubit dintre pământeni. Nu vreau să jignesc pe nimeni dar porbabil o să o fac spunând că generaţia de actori de azi nu se ridică la nivelul celei care dispare om cu om, an după an. Ştefan Iordache s-a dus, aşa cum au plecat alţi mari pe care nu i-am cunoscut dar i-am apreciat. Simt că e momentul să îmi scot pălăria în faţa celor care mai sunt. Unul dintre ei e Dorel Vişan. Am avut bucuria de a studia sub îndrumarea sa, puţin, e drept, în podul Teatrului de Stat din Oradea. De atunci, de câte ori văd o fabulă îmi vin în minte faţa lui destinsă, felul blând şi vorbele pe care ni le repeta la fiecare curs: „ actorul trebuie să caute adevărul, fiecare gest pe care-l face trebuie să fie adevărat, fiecare cuvânt pe care-l rosteşte trebuie să fie adevărat, altminteri spectatorul va şti şi nu va aprecia falsul”. Nu ştiu dacă voi mai avea ocazia în viaţa asta să-i spun că întîlnirile cu Domnia Sa m-au marcat. O fac aici, poate îi transmite cineva.

Aseară am făcut clătite. Cam 30. Ştiţi cum le fac eu ca să îmi iasă cum îmi place? Torn o jumătate de litru de lapte într-un vas. Apoi sparg două ouă şi le las să cadă în lapte. Rad coaja de la o lămâie în acelaşi vas şi mai pun o jumătate de linguriţă de sare, o linguriţă de zahăr, un strop de esenţă de rom şi unul de esenţă de vanilie (aş prefera să pun seminţe de vanilie dar mi se par cam scumpe la 15-16 lei păstaia), amestec bine de tot şi adaug făina în ploaie, puţin câte puţin, până ajung la consistenţa dorită. Apoi torn o cană de apă minerală în vas şi mai adaug puţină făină în cazul în care constat că aluatul e prea subţire. Partea cu coptul lor e floare la ureche iar pentru umpluturi am ales gemul de prune subţiat cu puţină zeamă de lămâie şi ciocolata subţiată cu…nimic. Puteţi vedea mai jos ce a ieşit din povestea asta:

Ochiul furtunii

Furtuna însăşi

Norii s-au mai răzbunat...

Dar stau grămadă..

Hai, gata cu poezia

O rază. Speranţă mai e. Da, ştiu, n-are legătură cu clătitele. Sau poate da :-)