Acceleratorul de neuroni

Nervii psihici din capul meu se încreţesc uşor, se răsucesc şi tind să se unească unii cu ceilalţi într-un soi de dans tribal din care vor rezulta nişte nervoci groşi cât odgoanele, deloc confortabili la purtat şi degrabă plesnitori în stânga şi-n dreapta. Numai din cauza acceleratorului de particule şi a experimentului care debutează astăzi. Da, am înţeles, facem o glumiţă cu sfârşitul lumii, ne râdem mai mult sau mai puţin tălâmb de apocalipsă, ne dăm pricepuţi în fizică mică de beci dar ce se petrece acum e deja prea mult. Vuieşte presa, babele violate s-au dat respectuos doi paşi înapoi pentru a face loc BigBang-ului, accidentele cu scuterişti şi-au pierdut brusc dramatismul iar găinile abia aşteaptă intrarea Terrei într-o nouă dimensiune pentru a putea da naştere puilor vii fără a mai ajunge subiect de jurnal pe chestia asta. Televiziunile, ziarele, internetul, DJ-ii de radio, doi parlamentari PC destul de „pe arătură”, Mitică de la ABC-ul de peste drum şi Coco, papagalul vecinilor ştiu pe de rost care catren al lui Nostradamus prevede povestea de se petrece de azi înainte şi cât durează ciclul calendarelor maya. Ai zice că-i destul cât să-ţi vină să te ascunzi într-o gaură neagră până trece valul de particule şi s-o mai linişti sfârşitul lumii.

Când a spus Tăriceanu că economia României duduie l-am luat la mişto. O să ne iasă pe nas. Isărescu spune că economia noastră s-a cam încins şi are nevoie de o pauză altfel ne-am fript. Cică s-a înregistrat ditamai creşterea economică de 9% şi asta nu-i tocmai bine, că sectoarele economice sunt suprasolicitate, că forţa de mucă hâr şi mâr şi salarii mai mari. Chiar aşa, dacă ne merge atât de bine, de ce mama sărăciei ne merge atât de prost?

Aseară m-a apucat dorul de paste. Am descoperit în dulapul „pentru paste şi mirodenii” trei pungi cu resturi de penne, spaghetti şi macaroane banale, simple, fără gaură. Le-am fiert în apă cu puţină sare şi ulei de măsline şi între timp am pregătit un sos cu ce am găsit în frigider (care firigider e relativ gol pentru că după revenirea din concediu încă nu am avut timp pentru cumpărături şi am mâncat fie în oraş fie…ce am găsit peste drum la Mitică). O jumătate de piept de pui congelat, câteva fâşii de costiţă afumată, o jumătate de ceapă, doi ardei graşi şi o cantitate impresionantă de smântână. Am tăiat pieptul de pui cu cuţitul meu fermecat care taie mai bine decât sabia lui Zorro şi săbiile Jedi la un loc, le-am prăjit niţel apoi am adăugat la poveste fâşiile de afumătură, ceapa tăiată cuburi mici-mici, ardeii tăiaţi fâşii subţiri şi o cană din apa în care au fiert pastele (e plină de amidon şi ajută la legarea sosului). După şase-şapte minute am turnat smântâna, am încorporat-o de s-a făcut una cu sosul şi am mai pus o mână de caşcaval dat prin răzătoare. Şi am răsturnat pastele în sos, am amestecat cu delicateţe pentru o mai bună împrietenire a aromelor (am uitat să spun de sare, asta se pune în sos chiar înainte de smântână), am condimentat cu niţel piper proaspăt măcinat, apoi încă un firicel subţire de ulei de măsline pe deasupra şi…gata. Vă doresc un sfârşit de lume fericit şi poftă bună.

Update cu norii zilei:

Bine e de voi. Sus…larg…

Aripi de înger?

Nava mamă

Stropi din ţâţa cerului

?

Ce vrei să spui cu asta?

Tweet