Adi Hădean

Tocmai am primit pentru corectură o carte cu reţete de cocktailuri. Foarte faină. O bucurie. Reţete cunoscute sau de care n-am auzit (sunt multe, multe sute), cu alcool sau fără, cu fructe şi frişcă, siropuri şi sucuri naturale, într-o traducere care poate fi numită oricum numai „naturală” nu. Originalul e în engleză. A fost tradus în maghiară, limbă din care eu înţeleg doar pozele (şi „Mese” care-i o poveste pe care nu v-o spun acum) şi abia apoi într-un fel de română. Şi mai înţeleg, ba chiar pot să reproduc cu accent autentic de Szeged câteva înjurături picante, pe care dealtfel i le-am adresat cu drag …traducătorului. Care nu a auzit de limba română, sau dacă a auzit i-a dat „ignore total” până când i-a căzut în mână cartea asta. Dezacordul e cea mai pardonabilă eroare. Pe restul vreau să mi le şterg din memorie, măcar până diseară când voi lua la mână o nouă tranşă de 150 de pagini (norma mea zilnică). Cred că molestarea la care sunt supus e răzbunarea duhului lui Marko Bela pentru că într-o noapte l-am visat pe Vadim cântând „Az a szep”. Şi ca să nu ziceţi că bat câmpii, vă dau un exemplu ( doar unul): „În cazul pepenii galbene, culoarea nu arată cât de coaptă este fructele, de aceea să încercăm următorul lucru: să presăm puţin partea opusă cu coadă şi dacă se lasă este copt.” Din fericire, după mine mai pun mâna pe traducere doi corectori care se ocupă de aspectul literar-gramatical şi cartea va ieşi de sub tipar în limba română. Totuşi, aş fi preferat ca ei să ajungă la carte înaintea mea.

Limbariţă fără limite la Compania Naţională de Drumuri şi Autostrăzi (insist şi spun iar că ar trebui să se numească de Drumuri şi Autostradă). De acolo ni se transmite un fel de „hai sictir”, mai exact, că „4 kilometri de autostradă în 4 ani” e doar un mit, că de fapt au fost 66 de kilometri şi că în curând vor începe lucrările la alţi 1300 de kilometri. Bine, să admitem că au făcut 66 de kilometri în 4 ani. Adică 16,5 km/an? În ritmul ăsta, cei 1300 de kilometri vor fi isprăviţi în 78,787878787879 ani. Eu ar trebui să am aproximativ 110 ani. Vârstă la care o excursie până la budă ţi se pare o călătorie spre centrul Pământului. Deci nu voi putea să mă bucur de un drum de la un capăt la celălalt al autostrăzii de 1300 km. Să fiu sincer, aş prefera să-mi spună când intenţionează se termine autostrada asta, nu când vor s-o înceapă.

Limba e subiectul principal al zilei. Aseară am tratat-o cu maxim respect. Şi cu sos de smântână, cu piper roşu şi negru, alb şi gri şi tărcat şi cum o mai fi fost. Şi cu tarhon şi nucşoară. Vai! Ce minunăţie. Ce arome! Que rico, que suave! Smântâna dulce trasă dinspre zona de desert a gastronomiei cu câteva cristale de sare bine ţintite, aromele boabelor de piper zdrobit (cel puţin patru arome, fiecare cu vârful ei, fiecare cu locul ei preferat pe limbă şi în nas) eliberate de căldură, parfumul tarhonului şi prezenţa discretă a nucşoarei au făcut din cina de aseară un eveniment la care am participat cu bucurie de la început la sfârşit. Dragii mei, vă prezint Limbă Cu Sos De Smântână :

Ingrediente puţine, greu să dai greş

Aromaromele

Aşa se scoate duhul din bobul de piper

Carne înmuiată în unt fierbinte,ca-n vremea Măriei Sale

Sosul cu mirosul

Roată de mămăligă cu spiţe de soia şi pale de limbă. Mamă, ce morişcă!

Varianta “Long play” cu opţionale

Varianta cazonă, în care contează în primul rând cantitatea.

Mie mi-au plăcut toate trei.

Îi cunosc de puţină vreme (ani, dar nu mulţi). Faptul că le-am permis să respire în apropierea mea i-a inspirat foarte. Peste măsură. Parcă muncesc altfel, parcă văd mai bine, parcă analizează mai profund, parcă-s mai creativi, parcă le merge mintea mai cu spor, parcă li se revarsă sinapsele-n cascade, că altfel nu-mi explic stiva de premii internaţionale pe care le-au luat de când m-au întâlnit. Propun să fie mândri că-mi sunt contemporani, umili în faţa victoriei şi să dea ceva de băut. Se numesc Utopium şi tocmai s-au întors de la Riga cu un premiu la categoria Print Ad. Mihai, Cristi & others, mă înclin.

Un bucătar amator din Marea Britanie a murit după ce a mâncat un sos iute preparat chiar de el.
1)  Nu cred că a murit din cauza sosului ci din cauză că era tăntălău. Nu bagi în tine toate tâmpeniile doar pentru că i-ai văzut pe cei de la Jackass mâncând muci cu sos tobasco. Îmi amintesc de copilărie (fără Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul bla bla) şi de sosul picant pe care au vrut să-l facă fratele meu şi doi veri cu care se avea el bine. Au fiert câteva ore la roşii cu ardei iute şi piper. Deşi aveau doar 12-13 ani, i-a dus capul să nu înghită înainte de a testa cu vârful limbii. Au decis de comun acord că-i mai sigur pentru toată lumea să nu mănânce sosul şi au deşertat oala în grădină. Au trecut 15 ani de atunci şi pe locul acela tot nu creşte nimic. Nu buruieni, nu plante comestibile. Râmele trec în zbor pe deasupra petei de pământ calcinat şi cârtiţele şi-au pus semnale de avertizare sonoră. Cred că perioada de înjumătăţire a ardeiului iute e mai mare de 15 ani.
2)  Vreau şi eu reţeta. Nu întrebaţi pentru ce.

Teo a hotărât să agaţe tastatura-n cui. Respect decizia ei şi nu o voi comenta în niciun fel. Teo, să mai treci. Te salut cu bucurie.

Aseară m-a lovit pofta de peşte. Am cumpărat două fileuri de pangassius, le-am făcut cunoştinţă cu tigaia grill şi cu alÅ£i prieteni săritori şi inimoşi. A ieşit un cenaclu gastronomic în urma căruia am rămas cu convingerea că dintre cele două lucruri care miros a peşte, foarte rar se întâmplă ca unul să fie …peştele.

Dacă vinegretă aromată nu e…

Here,fishy,fishy

Nu, nu vedeţi dublu, divizarea s-a produs firesc, natural.

..şi de restul, sos de soia, dulceaţă de cireşe amare şi oarece orez (şi curry)

Gata.

Ziare.com întreabă, radio Erevan nu răspunde. Întrebarea: e posibilă prietenia dintre bărbaţi şi femei? Adică e posibil ca un bărbat şi o femeie, hetero amândoi, să se împrietenească atât de tare încât prietenia lor să transceadă gândurile hulpave de sex amical şi fără obligaţii care-i trec bărbatului prin penis şi scăpările emoţionale (din inimă) care pot împinge o femeie la o regretabilă partidă de sex? Asta e o întrebare pentru voi.

Stressul şi stilul de viaţă modern au dus la un val de probleme erectile. Peste 25% dintre bărbaţii români trecuţi (un pic) de 35 de ani au probleme la ding-a-long. Acesta preferă să atârne ca o zi de Luni în loc să ridice urechile spre cer ca un ciobănesc german într-o zi de scaldă. Ce ne facem? Cum combatem stressul? Ce presupune renunţarea la stilul de viaţă modern? Mai puţine duşuri? Mai puţin calculator? Mai puţin hi5, mai puţin blog, mai mult pe jos, mai puţin cu maşina? Mai puţină înţelegere faţă de migrenele ei?

Cică yoga te poate ajuta să obţii „orgasme explozive”. Adică „de două ori mai puternice”. Hmm. Trec peste faptul că nu mi-ar plăcea să explodeze nimic pe lângă punguţa-mi cu doi bani, niciodată, mă întreb cine îşi poate dori în lumea asta orgasme „mai uşor de obţinut” aşa cum spun cei de la ziare.com că sunt cele derivate din yoga. Parcă văd campania: „orgasm doar cu buletinul”. Apoi inflaţie de orgasme, criză mondială, reducerea preţurilor la orgasme, orgasme rămase în paragină pentru că nu le mai vrea nimeni chiar dacă-s ieftine şi uşor de obţinut.

Dragii mei, aştept cu interes şi nerăbdare părerile voatre despre grozăviile prezentate mai sus. Şi să nu-mi spuneţi că-i Luni, ştiu că gândurile despre sex se distribuie uniform către toate zilele săptămânii. Bine, nu s-a demonstrat asta. Dar eu ştiu. Să aveţi o săptămână bună. Nu, asta n-a fost o aluzie.

Nori de peste zi, să vă ţină de urât peste noapte.

Ce a rămas după scărmănat

Dali


Ascuţite, până la nori :-)

Cine mână turmele Mele?

Deci aşa apar norii…

Un gram de timp:-)

…se ascund prin rămurele. Noapte bună.

Ce vrea să-ţi spună viaţa în următoarea situaţie:

-Alo, bună ziua, aveţi o garsonieră de închiriat?
-Da.
-Când pot să o văd?
-Mîine la ora 5.
“Mîine”, ora 4 jumate…
-Alo, bună ziua, sunt persoana care a sunat ieri, trebuia să ne vedem la ora 5, unde să vin?
-Aaa, nu veniţi, că am dat garsoniera
-Dar nu ne-am înţeles că..
-Asta e. Bip bip bip bip…

Ce vrea să-ţi spună viaţa duminică dimineaţa la 8 jumate, când vecinii care stau la casele de după blocuri (da, lângă blocul în care locuiesc există o stradă cu case, scăpată cumva de sistematizările comuniştilor) taie lemne cu “ţârcula”?
“Ţârcula” e circularul mobil care funcţionează cu un amestec de benzină şi ulei şi care scoate un zgomot infernal.

Ce vrea să spună Geoană prin “vom face 1000 de kilometri de autostradă şi un milion de locuinţe în următorii zece ani?”.

Destule întrebări pentru o dimineaţă de duminică. Mi-am băut cafeaua, am trezit-o pe Raluca şi am mai băut o cafea şi cu ea, mi-am pregătit cuţitele şi mirodeniile, Raluca mi-a călcat vestonul şi şorţul şi…gata. Mă duc să grătăresc la târgul gastronomic. L-am rugat pe proprietarul standului să îmi aducă o bucată de muşchi de vită. Apoi mi-am dat seama că sâmbătă şi duminică nu poate lua muşchi de vită decât din hypermarket. Ceea ce nu-i deloc indicat. Poate doar dacă vrei să faci pantofi din muşchiul acela. În concluzie, m-am răzgândit şi l-am rugat să îmi aducă muşchiuleţ de porc. Şi poate îmi place acolo şi mai pun mâna şi pe nişte pui. Vă aduc poze mai pe răcoare. Să auzim de bine.

Update: poze de azi.
Cuţitele mele.Furculiţa e tot a mea.

Mirozne

De încălzire

Gata, la muncă, nu la întins mâna

Înghesuială

Spre cameră…

Spre public. În realitate sunt mai puţin artist, aşa a ieşit poza.

Se pare ca le-a plăcut.

Titlul de azi e parte dintr-o glumă care circula pe vremea lui Ceaşcă. Am uitat gluma dar am reţinut poanta. Nu ştiu de ce mi-a venit în minte tocmai acum, când m-am aşezat la calculator. Probabil pentru că urmează să particip la o întâlnire gastronomică a unor politicieni. Nu ştiu cine sunt, ştiu doar că au fost provocaţi să se întreacă în gătit iar eu am fost provocat să le dau note şi eventual să-i iau puţin peste picior. Ceea ce ar trebui să mă satisfacă, având în vedere faptul că ei fac asta cu noi toţi de ani buni. Mîine, la aceeaşi oră, în acelaşi loc, voi face o demonstraţie de gătit. Ceva lejer, la grătar. O să încerc să aduc poze. Şi să-mi recuperez la timp vestonul şi şorţul. Habar n-am prin ce cutie pot fi (pentru cei care au ajuns pe aici mai târziu: sunt în plin sezon de mutări cu arme şi bagaje).

Aseară s-a întors Raluca de la Cluj.S-a mutat acolo cu job cu tot şi aşteptăm cuminţi expirarea “mandatului” meu la actualul loc de muncă pentru “reîntregirea familiei”. Între timp suntem nevoiţi să ne mulţumim cu întâlnirile de week-end. Am simţit nevoia să gătesc ceva mai mult pentru această ocazie. Un sos bolognez petru pastele de azi şi nişte perniţe cu ficăţei şi ciuperci pentru cina de ieri. Şi câteva perniţe cu ciocolată îmbibate în sirop din miere, lămâie şi scorţişoară. Vă dau câteva poze şi apoi vă las în pace până mâine. Să aveţi un sfârşit de săptămână frumos şi liniştit.

Ficăţei şi ciuperci în prieteşug

Before…

…and after

Dacă tot am făcut nişte sos de carne…

Miere, zeamă de lămâie, scorţişoară. Se mai adaugă apă şi se agită bine.

Ciocolată neagră, răzuită sau tăiată mărunt.

După cuptor, răcoare

A doua zi, dimineaţă, lângă cafea. Perfecte.

Update cu politicieni şi ghiveci.
Politicienii orădeni au fost provocaţi să se întreacă în gătit. Fiind în buza campaniei electorale, n-au zis “nu” şi s-au înfiinţat (câţi au putut) pe platoul pe care se desfăşoară zilele acestea un fel de târg gastronomic. Organizatorii nu au vrut să-i pună în încurcătură aşa că i-au pus să facă lucruri la care se pricep. Adică…ghiveci.
Rolul meu a fost să mă plimb de la unii la alţii, să le evaluez tehnica şi mai la urmă să îmi dau cu părerea despre rezultatele strădaniilor lor. Şi pentru că sunt atât de bun,am fost şi plătit pentru asta. Asta am spus-o nu pentru că mi-au murit lăudătorii ci pentru că încerc să devin un profesionist în branşă şi vă anunţ şi pe voi pe această cale. Adică mi-ar plăcea să trăiesc (şi) din asta, mai ales că e activitatea mea preferată şi ar fi păcat să nu mă bucur de viaţă.
Ghiveciul politicienilor a fost o surpriză plăcută pentru mine. Am încercat să mă uit doar la mâncare şi să nu înfloresc ori să înfierez munca oamenilor. Am ţinut cont de gust, textură, aspect, miros, tehnică de preparare. Mi-am exprimat părerile şi i-am lăsat pe ziarişti să dea notele în funcţie de ele şi de cât de mult le-a plăcut lor ce au gustat. Pozele sunt mai jos.

Ziarişti (încă) flămânzi.

Sfântu’ Gore. Om de omenie şi fotoreporter la contrastonline.ro. Lui de ce să nu-i facă nimeni poze?

Mihai Dacin. MC. Nu le pot face eu pe toate :-)).

El din ce partid o fi?

PD-L. Gustos, bine condimentat. Un pic prea uns pentru mine, totuşi.

PNL. Mult orez, ca-n viaţă. Gust impecabil, dulce, delicat.

PSD+PC. Ghiveciul care mi-a amintit de copilărie. Lucrat temeinic, cu grijă. Ingredientele aşezate…gust lângă gust. Mi-a plăcut.

UDMR. Reţeta păstorilor din pustă. Făcut la foc domol, fără grabă, cu tehnică şi talent, cu ingrediente deosebite, cu grăsime animală în loc de ulei. Textura cea mai plăcută, consistenţă cremoasă. Am fost cucerit.

A fost bine, n-a rămas nimic în oale. Restul e…water under the bridge.

De la mine se vede că vin vremuri mai bune.

Fiind în spatele aparatului foto nu mi-am putut face poze. Mâine voi fi însă în spatele grătarului
şi mi-am angajat pozar. Glumesc. Poate mă voi descurca suficient de bine încât să merit o poză. Dar asta o s-o vedem când o fi vremea. Pe mâine.

Ilinca m-a invitat la joacă. Nu, nu m-a cerut de la mama ori de la tata, nu m-a chemat la un lapte gros sau la flori , fete ci la o joacă mai „de stat în casă”. Hai, lăsaţi buza de sus mai jos, acoperiţi fasolea că nu-i ce gândiţi voi. E o joacă şi cu minte şi cuminte. Mi-a plăcut ideea, m-am mai gândit la ea şi în copilărie şi în adolescenţă de fiecare dată când am văzut câte o bunăciune inaccesibilă. Mi-a ieşit din cap şi asta nu pentru că mai sus numitele bunăciuni ar fi devenit mai accesibile cu trecerea timpului ci pentru că nu prea am mai avut eu vreme copilării. Şi ca să nu o mai lungesc cu preludiul (care dacă-i mai lung decât actul în sine poate deveni plictisitor), provocarea Ilincăi sună cam aşa: ce ai face tu dacă ai fi invizibil? Să vedem: M-aş aşeza pe băncuţe în parc lângă bătrânii care joacă şah şi le-aş şopti mutări aiurea (oricum nu ştiu să joc). Aş exaspera maneliştii dintre blocuri dându-le muzica încet, încet. Aş porni alarmele maşinilor din cartierele cu bogătaşi (cu care n-am nimic, just for fun). Aş călători gratis cu avionul în toate ţările din lume şi înapoi. Aş deregla toate ceasurile mari din marile oraşe. Aş face dragoste cu un cal! Ha! Am vrut doar să văd dacă sunteţi atenţi. Aş face opturi cu bicicleta şi aş poza moacele oamenilor care se uită la o bicicletă ce face opturi singură, ca nebuna. M-aş lăsa încuiat noaptea la Luvru şi aş ţine-o trează pe Mona Lisa. Şi pe paznici. Şi aş mai face o mie de tâmpenii cu titlu de farsă şi o mie una de fapte bune sub protecţia anonimatului. Doar în joacă, de dragul surprizei de pe chipul surprinşilor. Şi gata. Innu, Chinezu, Ritchiu şi Manole…vă provoc.

30 de muncitori chinezi (shaolin monks, de bună seamă, altfel nu-mi explic) au fost mobilizaţi să împingă un avion de 20 de tone plin cu pasageri şi bagajele acestora. Nu, nu de distracţie ci pentru că (se credea) avionul nu putea să decoleze altfel. Cică l-au împins cam 500 de metri şi… degeaba. Nu zău! Cât de dobitoc trebuie să fii ca să crezi că poţi urca avionul în văzduh după ce l-ai împins ca pe Dacia 1300 care a rămas fără baterie după ce ai semnalizat „dreapta”? Şi cât de disperat trebuie să fii pentru a sta la bordul unui avion care e împins de o gaşcă de idioţi pentru a decola? În fine, cu tot ridicolul, această întâmplare ne arată încă o dată de ce China e o e o naţiune mare. Nu se lasă, pur şi simplu nu renunţă până nu epuizează chiar şi cea mai imbecilă variantă când vine vorba despre rezolvarea unei probleme.

De fiecare dată când gătesc ficat îmi vine în minte sărmanul Prometeu. El şi păsărica nesătulă care-i ciugulea într-una celula hepatică, de parcă alcoolismul nu ar fi putut să facă asta la fel de bine şi încă mai plăcut. În fine, să revin la oile mele. Adică la ficaÅ£ii mei de azi: trebuie să fie de pui, să fie curaÅ£i (adică fără pieliÅ£e), spălaÅ£i şi condimentaÅ£i cu puÅ£in piper negru proaspăt măcinat. Apoi trebuie să fie lăsaÅ£i în pace până o fi aproape gata garnitura, care-i cu dichis şi se face mai repede decât ficăţeii de pui cu ceapă şi coniac (da, recunosc, am înlocuit păsărica lui Zeus cu alcoolul). (Restul poveştii – în curând pe ebucătăria lui Crivăţ). De la mine mai primiÅ£i însă câteva poze:

Legume, sos de soia

După “tratamentul termic”

Ficat Vs. Alcool. Are you ready tooooo rummmmmbleeee???

A fost bun. Pentru mai mult, insistaţi cu rugăciunile pentru sănătatea lui Andrei :-)

Ardelenii sunt cei mai curaţi dintre români.
Aseară am ieşit în parcul din faţa blocului. Cu zece nuci de anul ăsta în buzunarele hanoracului, cu dorinţa de a-mi limpezi gândurile după minunata activitate de la birou şi cu speranţa că mă voi bucura de liniştea serii şi de privelişte. Din bloc lucrurile se văd altfel faţă de cum sunt în realitate. Liniştea dispare imediat ce treci de geamurile „tip termopan” iar priveliştea e dezolantă. PET-uri, coji de seminţe, ambalaje de napolitane şi câteva cutii în care până nu demult se afla bere. De ce trebuie să trăim în jeg? Cum e posibil ca oamenii să lase aşa un prăpăd în urma lor şi mai ales să-l suporte în faţa ochilor în fiecare zi? Cum e posibil să-şi lase copiii să se joace printre gunoaie şi rahat de câine în mijlocul oraşului? Şi nu, nu am lăsat cojile de nucă pe jos chiar dacă-s biodegradabile.

Ardelenii sunt cei mai amabili şi mai civilizaţi dintre români.
În fiecare zi circul cu maşina prin oraş. Periodic ies din oraş şi folosesc drumurile judeţene ori „europene” care străbat zona de Nord-Vest a ţării. Constat fără bucurie că şi la noi e plin de cretini cu permis de conducere. Dobitoci care intră în intersecţii cu toate că văd că nu au unde să înainteze, gherţoi care opresc în curbă, pun avariile şi pleacă să se pişe pe copacul de pe marginea drumului obligându-te să calci linia continuă, ardeleni „amabili” care nu te-ar lăsa să ieşi din curtea fabricii în şosea nici dacă i-ai picura cu ceară, oameni civilizaţi care aruncă doza de RedBull pe geamul Daciei 1310 şi ascultă manele noapte la 11 între blocuri, cu portbagajul deschis, după modelul „dă-i să pută Grigore, să să audă basu’,mâncaţ-aş”.

Ardelenii sunt cei mai cinstiţi şi mai harnici dintre români
Dacă aş aduna mâine toţi banii pentru care am muncit în ultimii doi ani şi pe care nu i-am primit, poimâine aş pleca în Germania şi mi-aş cumpăra cu ei un BMW cu motor de 2000 cmc. Second hand, first class, banu’ jos. De ce aş face una ca asta? Ca să nu mă mai simt stingher în parcările din oraş, ca să asortez cu ceva lanţul suflat cu aur pe care o să mi-l cumpăr tot din motive de „blend in”, ca să vadă gagicile pă care nişte fraieri le duce de mână pă trotual, că am bemveu de 17 ani, deci îs bazat, să mor io, nu ca şomerii ăia care numa stă ş-o freacă pă Corso şi la Vulturu’negru sub pasaj. No, şi musai o să-m pun parasolar albastru cu „îs mândru că-s ardelean” peste parbrizu’ negru.

Ce am vrut să spun cu cele de mai sus? Că România-i o ţară de români şi că oricine ar încerca să ne dezbine nu va reuşi niciodată. Suntem uniţi genetic, stau în noi delăsarea, lenea, ciupeala, fudulia, neruşinarea, scrise în codul cu care ne naştem. Educaţia mai estompează toate astea. Norocoşii chiar se civilizează. Restul însă…

Aseară am încercat să construiesc un desert, pornind de la reţeta bătrânească de orez în lapte. A ieşit ceva. Vă las să apreciaţi singuri. Şi vă poftesc să vedeţi povestea întreagă a încercării mele ceva mai târziu pe ebucataria.

Lapte, ciocolată, ardei iute.

În cazul ăsta, mărul e un fel de…cireaşa de pe tort. E atingerea prospeţimii.

Iar asta e atingerea ciocolatei.


Şi mai la urmă am echilibrat budinca. Cu frişcă proaspăt bătută. Şi cu miez de nucă cu gust de tomnă abia venită.

Şi acum, puneţi mâna de-i uraţi sănătate grabnică şi de durată lui Andrei Crivăţ, să poată posta reţata pe blogul culinar pomenit mai sus.

Trăim în ţara lui Pulilă Împărat, suveranul fără co@!3 şi cu glasul atât de firav încât trebuie să stai cu urechea aproape lipită de gura lui dacă vrei să-l auzi. Pulilă Împărat nu e prietenul supuşilor săi, nu le vrea binele, ba chiar îi place să-i pună la corvezi fără rost, doar de dragul de a-i vedea frângându-şi spinarea. N-are bai că supuşii umblă prin lume rupţi în cur, că supuşii altor împăraţi râd de împărăţia lui. Nu-i pasă că supuşii lui au de luptat cu tâlharii de la răspântii în fiecare zi, nu-i apără, nu le dă arme să se apere singuri. Legi sunt dar se schimbă după cum vrea Pulilă Împărat iar dreptatea se împarte celor care ştiu s-o fure sau să o linguşească. Nu mai miră pe nimeni că supuşii lui Pulilă Împărat îşi iau lumea în cap şi pleacă în cele patru vânturi. În ţara despre care vă vorbesc se petrec şi astfel de lucruri:

Trei poliţişti de frontieră au ademenit o fată în locuinţa unuia dintre ei. S-au filmat pe rând în timp ce cu bucurie încercau să o umple de respect, carne şi diverse secreţii pe care nu le voi numi aici. Fata a scăpat din mâinile lor (bătută şi violată) în urma intervenţiei jandarmilor. Law and Order.

Psihologii Poliţiei române spun că şpaga creează dependenţă, atât pentru „şpagasin” cât şi pentru familia acestuia. Mă rog, nu atât şpaga cât modul de viaţă adoptat cu ajutorul banilor proveniţi din şpagă. Acesta este (spun ei) motivul pentru care un subcomisar de la Poliţia Autostrăzii (la ei e cu un singur „i” dar eu ştiu sigur că avem o singură autostradă) stătea călare pe radar şi apoi le cerea şoferilor 600 de lei ca să-i ierte de amendă, puncte, bla bla. Omul avea o avere ce trecea puţin peste 1 milion de euro. Iar ei i-au găsit o scuză. Te pomeneşti că o să-l ducă la dezintoxicare la Sovata ori la Govora în loc să-l bage la zdup.

Încerc să mă scutur de iritare şi să vă scutur şi pe voi, că n-aveţi nicio vină. Iată cum:

De dimineaţă…

Sunny side up

Porţia ei

Porţia mea

Pentru că Ea e departe, azi am mâncat două porţii. O sută de kilograme nu se păstrează aşa uşor cum cred unii.

Una la mână: aseară dezbăteam despre necesitatea achiziţionării unui domeniu pe care să construiesc un site exclusiv culinar, fără poveşti cu prietenii mei şi lugu-lugu pe diverse teme mai mult sau mai puţin romantice. Fireşte, adihadean.com să rămână aici, aşa cum e, cu poveşti şi lugu-lugu cu tot. Voi ce credeţi despre asta? Ar fi ori ba mai bine să dau Caesarului ce-i al Caesarului şi reţetarului ce-i al reţetarului şi să înfiinţez un www plin de bunătăţi pe care să nu se afle altceva decât bunătăţi (adică bunăciunile să rămână pe adihadean.com)?

Numero dos: am auzit că acum 43 de mii de ani, lumea era un loc foarte neprietenos pentru bărbaţi. Pe lângă fiarele de toate felurile cu care se confruntau masculii speciei prin păduri şi văi adânci (puşca şi cureaua lată), mai aveau a se lupta şi cu fiarele din peştera de acasă. Cică femeile de acum 43 de mii de ani mâncau bărbaţii care se dovedeau a fi nefolositori. Păi, dragii mei, am văzut că obiceiul se perpetuează până în zilele noastre. De exemplu, mai săptămâna trecută a început să se împrăştie pe net un viral video care prezenta o doamnă ce încerca să mănânce de viu un bărbat aparent nefolositor. A ieşit mare tevatură, fraţii bloggeri de politică şi ştiri au cam scris, unii încă mai scriu şi azi. Eu mai mult nu spun. Poate doar „să-i fie de bine”, că aşa-i frumos.

Tot cu mâncarea are legătură şi acest paragraf: cercetătorii (ştiţi voi) au studiat relaţia dintre obezitatea bărbaţilor şi fertilitate. Şi zice la studiu că bărbaţii supraponderali au probleme cu fertilitatea, spermatozoizii lor sunt mai leneşi (poate vine femeia de acum 43 de mii de ani şi-i mănâncă pe toţi, mama lor de nefolositori!) şi destul de puţin valabili. Asta nu mai apare în studiu: s-a observat (de către alţi cercetători) că bărbaţii supraponderali (cu unele excepţii, fireşte) au destule probleme şi când vine vorba despre introducerea spermatozoizilor acolo unde …se vede dacă-s fertili sau nu. Adică mărimea contează, în sensul că …cu cât eşti mai mare, cu atât ai mai puţine şanse să faci sex.

Revin la primul paragraf, pentru a vă spune cu cine dezbăteam despre un nou domeniu web. Păi cu Cristi, gazda mea. Şi cu Alin zis GAS, tânărul care monta emisiunile mele (pe vremea când le făceam, normal) şi participa cu drag la realizarea lor, în calitate de degustător oficial. Am zăbovit puţin lângă două sticle de Fetească Neagră şi o oală de fasole cu ciolan. Pe care nu v-aş mai arăta-o că poate devine plictisitor. În schimb o să vă arăt lucruri adiacente. Cum ar fi ciolanul la cuptor pe care l-am poleit cu cimbru, rozmarin şi chimin. Şi salata de ceapă frecată cu sare până s-a înmuiat şi îmbălsămată cu ulei de măsline şi oţet din vin.

Update:
Veste pentru moroşenii (ori ne-moroşenii curioşi) care îmi trec pragul: Cristi China a mutat www-ul cu moroşeni pe maramureşeni.ro. Am observat că s-au petrecut schimbări de faţă şi la Chinez. Şi la Pisicot. În ultima vreme şi la Innuenda şi la Maria. Choco a şi-a pus şi ea straie noi. Şi au mai făcut-o şi alţii. Vă mai spun eu când îmi mai sare ceva în ochi. Pozele de aseară acum:


Unde-i cald şi bine…

Total nesănătos. Ntz,ntz!

De asta ce să mai spun…

Ori de asta:

Spuneţi şi voi…

Cel mai bun prieten al omului?

În rest, e un băiat foarte manierat. Serios.

Şi cel mai important lucru e că-i place ce face :-)

GAS şi expresia care l-a consacrat.