Jurnal de bord: Stuttgart

Drumurile
După ce părăseşti România intri în altă lume. Drumurile se întind în faţa maşinii cuminţi, supuse, line, prietenoase. Marcajele există şi SE VĂD, dacă vă vine să credeţi una ca asta. Indicatoare clare, sisteme de avertizare funcţionale. Şoferi civilizaţi. Nu claxonează nimeni. Nu moare Terra dacă opreşti să dai prioritate autobusului care iese din staţie, nu te împinge nimeni cu spoilerul dacă eşti pe trecerea de pietoni şi încă ai „verde”, nu îţi scuipă nimeni în decapotabilă, nu circuli cu 3km/h de teamă să nu rămâi fără suspensii.

Hotelul
Aşezat la capăt de linie (pentru anumite autobuse), cu o gară mică în dreapta şi un parc cochet în faţă, nu e cel mai impresionant hotel în care am stat dar nici nu am ce să-i reproşez. În sertarul noptierei din dreapta patului am găsit o biblie scrisă în germană şi în engleză. În alte hoteluri am găsit prezervative în sertare. Cred că până la urmă fiecare e liber să lupte cum doreşte împotriva sarcinilor nedorite şi a bolilor cu transmitere sexuală. Din câte ştiu, lecturarea scripturii e mai eficientă decât prezervativul, care, se ştie, nu te protejează 100%.

Locurile
Am parcurs câteva sute de kilometri în împrejurimile Stuttgart-ului, în „judeţ” cum ar veni. Păduri, podgorii întinse, păşuni, ogoare deasupra cărora pluteşte un iz discret de bălegar, cunoscut sub denumirea şi mai puţin romantică de „îngrăşământ biologic” sau sub cea mai puţin pretenţioasă de „ gunoi de grajd”. Pajişti cosite până la pădure, pământuri lucrate, lanuri de porumb cu plante ca trase la indigo, toate de aceeaşi mărime, toate înclinate în aceeaşi direcţie, toate cu acelaşi număr de ştiuleţi. Probabil disciplina e molipsitoare. Cât despre aşezări, ei bine, da, mi-ar plăcea să trăiesc şi aici. Linişte, armonie în faţa ochiului, căsuţele tradiţionale ca făcute din turtă dulce, case mai noi care păstrează elemente de tradiţional pentru a nu face notă discordantă, ferme izolate sau grupuri de 15-20 de case iţite din coastele dealurilor, generatoare eoliene şi celule fotoelectrice, biserici vechi de sute de ani şi hambare lungi din bârne, acoperite cu ţiglă roşie. Verde, foarte mult verde. Şi galben în multe nuanţe. Pictorul care a desenat toate astea e de bună seamă un geniu.

Oamenii
Relaxaţi. Foarte relaxaţi. De la traineri, supervizori, hostesses, monitori, doamna de la chioşc, tânăra drăguţă de la recepţie, bătrânul din parc, mama care îşi tractează copilul într-un cărucior ataşat în spatele bicicletei şi zecile de doamne în vârstă care conduc maşini decapotabile, toţi sunt relaxaţi. Şi nu e genul de relaxare balcanică intitulat „bine-i şi aşa” ci e genul de relaxare pe care ţi-o dă organizarea, certitudinea că ritmul cu care trece viaţa nu se va schimba, siguranţa zilei de mâine, încrederea că fiecare îşi face treaba până la capăt. E adevărat, nu se îmbrăţişează nimeni pe stradă, nu se schimbă sărutări sonore pe obraji când se întâlnesc doi prieteni dar …toate vin cu un preţ în lumea asta şi nemţii par să nu aibă probleme cu nota de plată.

Mâncarea şi băutura
Din păcate nu am fost în concediu la Stuttgart (dar am trecut această destinaţie în carneţelul cu concedii) şi programul strict nu mi-a permis să rătăcesc în căutarea mâncării tradiţionale şvăbeşti. Mâncarea de la hotel a fost excelentă, cea din campusul Mercedes Benz la fel iar cina festivă de la încheierea trainingului a fost un vis prin care pluteau creveţi, peşti de multe soiuri, purcei de lapte, salăţi (poate chiar din grădina ursului, ca-n Harap Alb), brânzeturi mai mult sau mai puţin împuţite (am descoperit mama putorii cu această ocazie şi am şi mâncat-o, nu regret), cotlete de miel, cartofi copţi, sosuri făcute de om nu de maşină (adică nu din plic), vin alb şi roşu din podgoriile din jur şi bere, multă bere blondă. Slab alcoolizată dar delicioasă, cu gust fin sau dimpotrivă, cu gust aspru de cereale, cu spumă şi mii de bule mici de bioxid de carbon făcându-şi drum spre stratul de ozon. Nu am nici un reproş la adresa gazdelor, poate doar mica nemulţumire a curiosului din mine care ar fi vrut să cunoască bucătăria locală şi dincolo de „tăşcuţele” umplute cu spanac şi ierburi aromate, mari cât palma, fierte în apă cu sare şi stropite cu sos brun (singurul fel tradiţional pe care l-am găsit în meniu). Dar pentru satisfacerea curiosului am pus deoparte un concediu.

Off Topic:
Acum două-trei luni s-a aciuat în curtea noastră o pisică amărâtă, slabă şi mereu flămândă. Am adoptat-o. Azi a venit să ne prezinte puiul, mândră nevoie-mare. Iată-l: