Adi Hădean

Eu, vorbind cu mine. Am convenit împreună că dacă-i prea mult strică şi că ar fi bine să mă opresc aici cu postările despre vacanţă. Sigur, viaţa merge mai departe şi ar fi cazul să mă concentrez la prezent dacă vreau să treacă mai repede zilele care mă despart de următoarea vacanţă. Ce viaţă! Să trăieşti aşa, de la o vacanţă la alta. Şi ştiu că sunt unul dintre fericiţii care au parte de vacanţe. Iar pentru asta sunt recunoscător. Recunoscător sunt şi pentru imaginile pe care le voi înşira mai jos. Recunoscător pentru momentele care rămân deşi s-au dus. Aşadar, atât despre vacanţa de anul ăsta. Mi-a plăcut. Sper că şi vouă. Şi mai sper că nu v-am obosit prea tare cu amintirile mele. Pe mâine.

Vârfuri


Normal că mi-ar plăcea! Normal, nu mă întreabă nimeni.

Soledad

Leandru. Oleandru. Leander.

Floarea din faţa blocului

Puţin mov

Azul

Numele spaniol al lui Tweety e …Piolin

El Tiburon

Ahoe!

Ieşind din valuri

Cu vaporaşul spre Almeria


“Să-ţi ridici casa pe stâncă!”

Bătrâna cetate Almeria

Spărgând valul

Profitorii

Un prieten nou

Plaja paşilor pierduţi


Într-o noapte, pe plajă…

…cu nori, palmieri şi fum de la grătare

Apune soarele spre El Ejido…

…peste marea de solarii…


…peste vacanţa noastră,

mic,

tot mai mic.

Apoi, ca o concluzie,

mai aruncă o ultimă privire spre ziua de azi.

Concluzia mea?

Venga!

Să reiau istoria locului mi se pare puţin ..în plus (am strecurat câteva informaţii în „Istoriile de vacanţă” şi nu îmi place să mă repet). Mai bine vă arăt prezentul, rezultatul miilor de ani de evoluţie, de la o cucerire la alta, de la o stăpânire la alta, de la un sezon de pescuit la următorul. Ce a ajuns Roquetas de Mar dintr-un mic sat pescăresc de pe malul Mediteranei, printre furtuni şi perioade lungi de secetă, printre războaie şi pace sub arşiţa zilelor şi răcoarea umedă a nopţilor. Să vedem:
Teatrul văzut din balconul fratelui meu. Gigantic, acustică impresionantă.

La sfat, la cap de promenadă

Juan, el carnicero

Portul noaptea

Santi încearcă să ne convingă să mâncăm la el…

...pescados y mariscos frescos.

Viaţă de noapte pe malul mării.

La plimbare. Paul ne învaţă să mergem în picioare.

Firmă şi blazon.

Casa cu flori, strada…

Aşa se face churro. Un fel de plăcintă în spirală.

Farul

Castelul Santa Ana

Trei doamne goale, cu ..multe pe cap

Ei luptă cu taurii vii

Eu cu cei mai puţin vii. După posibilităţi.

Afişul inaugural al noii arene din Roquetas. Gresia rezistă mai mult decât hârtia.

Nedumerire.

Henna fără cap.

Seminţe şi boabe în piaţa săptămânală

Negustor african

The beginning of a beautiful friendship?

Doar noi şi camera.

Mai sunt multe de văzut dar eu sunt şi azi la muncă şi timpul mi-e puţin. Mâine vă mai arăt. Am evitat intenţionat Las Urbanizaciones, zona turistică, plină de hoteluri, plaje cu şezlonguri şi umbreluţe, magazine pentru turişti şi maşini scumpe. Dacă vreţi neapărat, la anu’ trec şi pe acolo.

Poate nu ştiaţi că Europa are un deşert al ei, cu scorpioni, şerpi veninoşi, uscăciune de moarte, arbuşti ţepoşi, cactuşi şi ploi atât de rare încât nu le ţine nimeni socoteala. Numele lui e Desierto de Tabernas şi începe a se desfăşura înaintea ta imediat ce părăseşti oraşul Almeria.

După 26 de kilometri pe autostrada care traversează deşertul ocolind mult spre Granada, Jaen şi Malaga, turistul găseşte o ieşire prin dreapta spre Oasys Tabernas, loc cunoscut în toată lumea sub numele de Mini Hollywood. Zeci de hectare de deşert au fost transformate într-un parc zoologic în care animalele aduse din mai toate colţurile planetei rotunde şi albastre par să se simtă excelent. Un tigru albinos leneveşte la umbră, cocostărci, papagali Ara şi tucani interpretează fabule sub cerul liber şi nu dau semne că ar vrea să zboare undeva, caprele de camerun behăie ca proastele la suricatele curioase iar hipopotamii sforăie cu nările scoase din apă. Aici m-am pupat cu un tigru prin geam (imaginile sunt pe camera fratelui meu dar o sa le primesc cumva până la urmă), aici am vrut să mă arunc în cascadă (mă alintam doar), aici am mâncat sandwich-uri cu jamon şi queso (şuncă şi brânză, scuzaţi, doar mă dau mare cu vorbe din dicţionar) mai bune decât în orice altă parte (poate din cauza foamei instalate în fizic după plimbarea fără sfârşit de la un ţarc la altul).

Poate vă întrebaţi „de ce Mini Hollywood?”. Pentru că aici s-au turnat cele mai multe dintre celebrele „spaghetti western”-uri, „Pentru un pumn de dolari”, „Cel bun, cel rău şi cel urăt”, „Pentru câţiva dolari în plus” fiind doar câteva dintre titlurile care poate mai sună în urechile voastre a amintire cu cinema ponosit şi filme în două serii. Da, înaintea intrării în parcul zoo e amenajat un orăşel tipic vestului sălbatic, cu o mină părăsită, cu un alambic cât toate zilele, cu biserică, bancă, închisoare şi saloon, cu cabaret şi hotel, cu străzi înguste ce dau într-o uliţă largă şi plină de praf, cu o privelişte îmbătătoare asupra munţilor ce străjuiesc Desierto de Tabernas şi cu cowboys, diligenţe, bandiţi, şerif şi ajutoare de şerif, cu spânzurătoare şi tribunal şi cu un bufet în care poţi mînca atât …cât poţi, asta dacă ai plătit bilet întreg la intrare (33 de Euro, cel „fără mâncare” fiind doar 19 Euro).

Cu sau fără mâncare, vizita a meritat, face banii, cu atât mai mult cu cât turiştii sunt primiţi cu căldură (alta decât cea de la soare), cu spectacole (papagali dresaţi şi chiar un jaf asupra băncii, cu împuşcături, bătăi ca-n filme şi un pic de spânzurătoare la final). Nouă ne-a plăcut, ne-am distrat, ne-am jucat, am respirat aerul fierbinte, am simţit mirosul animalelor sălbatice şi am mângâiat caii. Pozele (o parte doar) sunt mai jos:

Desert Sun

Desert rose


Din joacă

Highway trough Hell

Lene pisicească. Ori meditaţie?

Mare porc!

Love is…

Love does…

Love hurts

Prins fără bilet?

The Duke

Wild, wild West

Wild, wild smile (one for the ladies)

The Kid

The Lady

The bad…

The End.

Poate par obsedat de vacanţă şi mai cu seamă de Spania. Bine, poate par pentru că… sunt puţin obsedat, mai ales de Spania (nu că vacanţele nu mi-ar plăcea). Poate că nu vă deranjează lurul ăsta ori dacă vă deranjează o să mă suportaţi câteva zile aşa, uşor nostalgic, lipit de amintirile recente pe care insist să le împart cu voi.

Am găsit Andaluzia exact aşa cum mă aşteptam. Fierbinte, sufocantă pe alocuri, vastă, luminoasă, seducătoare, gata să mă adopte (nu ştiu de ce nu mă las adoptat). Recunosc, am stat cu un ghimpe în inimă pe tot drumul de la Roquetas la Malaga (200 de kilometri, “tuu dee aiport”), regretând că nu am reuşit să dilat cele două săptămâni suficient de mult. Poate îmi iese mai bine data viitoare. Nu vreau să vă plictisesc cu multă vorbă şi voi lăsa pozele să spună povestea în locul meu. Mai pe seară, mai pe răcoare, lângă un pahar de Dulce de Malaga negru ca ochii andaluzelor. Da, bagajele noastre au ajuns în dimineaţa asta, cu cele trei sticle de vin intacte. Mare minune, mulţumesc Doamne.

Update:
Între timp vă mai pisez niţel cu concursul, că poate n-aţi apucat să mă vizitaţi cu toţii ieri :-)

Jupânul Andrei Crivăţ are un www culinar pe care-l cheamă ebucătăria.ro. Asta e vestea bună. Vestea foarte bună e că m-am aruncat cu cratiţa înainte într-un concurs de bucătărit lansat pe acest www. Aici puteţi vota „lucrările expuse”. Fireşte, aş prefera să o votaţi pe a mea. Şi cu verde, nu cu roşu. Asta doar dacă vă convinge. Dacă nu, votaţi ce vă place mai mult de acolo, mama nu se supără, eu nici atât (şi eu am votat o „lucrare” vrăjmaşă extrem de apetisantă).

Pozele de azi vin târziu, ştiu, dar nici eu n-am ajuns devreme acasă. Sper să vă placă:-)

Primul contact…

Primii paşi pe plajă

Primul apus

Nu mă pot hotărâ la o poză…

Aguadulce sub munte

Roquetas de Mar la capăt de plajă

După piatra asta e Alcazaba

Caldă şi cu spumă. Rămâne?

Miam-miam

El e Paul, un an jumate. Eu sunt “nenea”.Un an.

Cine are nevoie de decoratori?


Chiar există poze în care par mai slab :-))))


Vă mai dau si mâine. Pa.

“Taca” e “cuvântul” prin care nepotul meu, Paul, anunţă încheierea unei acţiuni, fie că maşina cu megafon care anunţă programul circului a dispărut după colţ, fie că a terminat de mâncat fie că tocmai şi-a încheiat somnul. “Taca” vacanţa, am ajuns cu bine şi fără bagaje la Oradea după ce prietenii de la Lufthansa au sfeclit-o trimiţându-ne de la Dusseldorf la Frankfurt şi abia apoi la Budapesta (“cursa dumneavoastră de legătură de la Malaga la Budapesta nu există” – wtf???). Am dormit prea puţin, am revenit de azi la birou şi treaba e multă. Mai pe răcoare o să încep să postez din pozele pe care le-am adus. Am făcut peste 2000. Fireşte, nu o să vi le pot arăta pe toate în viaţa asta, dar măcar aşa, de gust.

Vă mulţumesc pentru că m-aţi vizitat cât am lipsit, Simona- mulţumesc pentru urări, nici nu ştiam de sfântul ăsta. Ne vedem cât de curând.

Update:
Jupânul Andrei Crivăţ are un www culinar pe care-l cheamă ebucătăria.ro. Asta e vestea bună. Vestea foarte bună e că m-am aruncat cu cratiţa înainte într-un concurs de bucătărit lansat pe acest www. Aici puteţi vota „lucrările expuse”. Fireşte, aş prefera să o votaţi pe a mea. Şi cu verde, nu cu roşu. Asta doar dacă vă convinge. Dacă nu, votaţi ce vă place mai mult de acolo, mama nu se supără, eu nici atât (şi eu am votat o „lucrare” vrăjmaşă extrem de apetisantă).

Poze:
I-am promis Mariei (de a cărei bucurie ne bucurăm şi noi) poze cu Europa văzută de sus. O să încep cu ele şi de mâine voi reveni cu picioarele pe pământ (ori în apă).

Hai lasă-mă!

Cloud Dancing

La France


Parcă e cam înghesuială prin cerul ăsta…

…

Tetris

O mare mică?Un lac mare?

Pe mâine.

Doar azi mai e până mâine. Spania e departe dar se apropie. Iubesc Andaluzia din mai multe motive. Unul dintre ele e prezenţa acolo a fratelui meu. Celelalte vă vor fi dezvăluite în zilele următoare. Sunt convins că le veţi înţelege şi sper că veţi ierta sărăcia limbajului, care nu poate arăta rotundul sentimentelor ce mă încearcă pe malul Mediteranei. Înainte de a pleca mai arunc o privire la realităţile româneşti sau de aiurea aşa cum se văd ele la televizor sau pe net.

Aseară la Sinteza Zilei un băiat a spus « mu(i)e ». Şi a spus şi “pulă”. Că băiatul e purtător (fost, sper) de cuvânt al I.C.R detaşat la New York mă intersează mai puţin acum. De fapt mă lasă rece. Un băiat de rahat (woops) cu un job de miere oferit de un stat de rahat. Să fie sănătos şi să mai avem noi loc de înghiţit dude de felul ăsta. Nici cuvintele dintre ghilimele nu mă deranjează în mod deosebit, sunt situaţii în care le rostesc şi eu iar de gândit le gândesc mult mai des decât v-aţi putea închipui, în combinaţie cu multe alte cuvinte, până fac mărgele de spumă rostogolindu-se în mintea mea cea zglobie. Şi-atunci de ce mă gonflez ? Pentru că Sinteza Zilei, un program la care m-am obişnuit să privesc în sus, mă obligă să privesc în jos. Ori să schimb canalul. Mierda !

Am găsit pe ziare.com o întrebare : « de ce trăiesc femeile mai mult decât bărbaţii ? ». Hai mă, nu mă faceţi să râd, că am buza crăpată şi ustură. Nu e evident ?
a) Pentru că trebuie să se odihnească şi ele puţin înainte de a muri, după ce au trudit zeci de ani la curul unui bărbat, spălând, călcând, crescând copii, făcând mâncare
b) Pentru că trebuie să ne odihnim şi noi puţin înainte de Judecata de Apoi.
c) Pentru că merită
d) Toate cele trei variante

Ca să nu pornim la drum cu stmacul gol (dar mai ales ca să nu las lucrurile singure în frigider două săptămâni), am construit aseară un soi de ciolan cu fasole. Ceapă multă, doi ardei graşi, tocate mărunt (cepele şi ardeii) şi călite niţel în ulei de măsline. Apoi stinse cu apă călduţă şi lăsate sub capac un sfert de oră. Apoi vine fasolea boabe (din conservă, să nu pierdem vremea). Se lasă împreună pe foc zece minute şi se amestecă din când în când cu blândeţe, să nu zdrobim boabele de fasole. Condimente : sare, piper, puţin chimen. Ciolanul (pe care l-am luat din Debrecen acum câteva zile) afumat se fierbe separat în apă cu piper boabe, foi de dafin şi un ardei iute uscat. După o oră şi jumătate de fiert se taie carnea de pe os şi se prăjeşte în puţin ulei de măsline extavirgin. Apoi se împerechează cu fasolea şi se speră într-un zbor cât mai scurt şi fără goluri de aer care să se ceară umplute. Pardon.

Sper să ne vedem sănătoşi şi cu voie bună peste două săptămâni. Vă mulţumesc pentru vizite. Vacanţă plăcută ori spor la treabă, după caz. Pe mâine (www-ul e mai deştept decât mine şi funcţionează şi singur).

Două zile până la concediu. Patru zeci de priorităţi pe agenda celor două zile. Nu vă împui capul cu ele, mai ales că toate ţin de job. Mai sunt şi priorităţile de pe agenda de pregătire a vacanţei dar acolo am noroc, împart cu Raluca (ce ne-am face noi fără ele, luminile ochiurilor noastre). Evident că n-am vreme să citesc netul, presa online sau pe cea printată. Nici măcar radioul nu l-am pornit azi, mă tulbură la ordinea din cap. Acestea sunt pe scurt motivele pentru care postarea mea de azi e foarte scurtă. Vă mulţumesc pentru că aţi trecut pe aici. Mâine voi povesti mai multe (sper) şi de poimâine încolo voi lăsa www-ul să publice ce am scris special pentru cele două săptămâni în care mă voi apropia de internet, televizor, telefon, radio…ceva mai rar.

“Ză brecfăst” a fost azi foarte simplu. Cinci felii subţiri de piept de porc, prăjite în untura proprie, zece rotiţe de Mangalica, cârnatul extrapicant pe care l-am cumpărat acum trei săptămâni din Gyula, o sută de grame de feta, două roşii de grădină, ulei de măsline, sare şi piper. Amestecate toate şi mâncate cu câte o felie de pâine cu cereale.

După “ză brecfăst” i-am petrecut la poartă pe Pony şi Petr, care şi-au luat copiii, ursuleţii de pluş, cărucioarele şi suzetele şi au pornit spre Praga. Am stabilit că la primăvară, dacă om trăi şi-om fi sănătoşi le vom face o vizită. Praga arată fantastic primăvara.

Am fost şi la piaţă astăzi. Cred că e ceva în genele neamului meu. Tata se duce la piaţă în fiecare zi. Sora mea (cea mai mare dintre ele) merge la piaţă şi de două ori într-o zi (e adevărat, stă aproape de piaţă). Eu TREBUIE să merg la piaţă măcar o dată pe săptămână. Merg pe jos, oricâte lucruri aş avea de cumpărat. E un exerciţiu bun. Azi am luat doi pepeni. Şi ardei şi mărar. Şi porumb. Pe care l-am şi pus la fiert. Iar cu ardeii voi construi un sos pentru friptura din muşchiuleţ de porc pe care o voi face azi la un moment dat.

Asigurări de călătorie, CD-uri cu muzică pentru copii (în limba română) pentru piciul fratelui meu, cadouri pentru fratele meu şi cumnata mea, cafea cu Rodica şi Dan (doi prieteni din Baia Mare care au venit în week-end la băi, la 1Mai), cam asta ar mai fi în plan pentru azi. Voi cum staţi?

Am respirat lângă fântânile arteziene din Oradea

Şi de asta îmi place aici:

Apoi am petrecut de ziua celui mic. E al lui Luca.

Am grătărit in greu…

Ne-am făcut prieteni noi. Pony, fata vecinului Pista, măritată cu Petr, prof de etica la Universitatea din Praga. Am vorbit cu ei despre scriitori cehi şi români, despre lucrurile care definesc berea şi despre impactul social al extinderii UE. Şi despre ONG-uri. Şi am băut…

….până s-a făcut gaură-n cer

Am înflorit poveştile…

Ne-am bătut în blitz-uri. Laser, frate! Luca a pierdut, Pitiu a fost doar o victimă colaterală.

Ieri l-am văzut pe el pe o stradă

Iar azi am văzut norii deasupra pustei ungureşti.

Mâine? Mâine va fi o altă zi.

La ştiri văd că Georgia a pornit să bată cu război pe vecinii din Osetia. Sigur, istoria e mult prea încurcată şi interesele prea multe şi puţin evidente (unele) aşa că nu voi comenta conflictul. Mă voi referi aici la prietenii mei din maşinăria de scris ştiri – spectacol. E ciudat cum văd ştiriştii lucrurile (da, generalizez şi nu se face dar măcar am scuza neprofesionalismului). Dacă o bătrână e lovită de un scuter pe marginea drumului „s-a petrecut o tragedie care a lovit din senin”. Dacă peste noapte a izbucnit un război şi oamenii au început a muri cu sutele „ a izbucnit un război”. Atât. Nici un cuvânt care să semene cu „tragedie” ori „catastrofă” ori „dezastru”. Fireşte, faptul că bătrâna a decedat e regretabil dar adevărata tragedie e războiul, cu adevărat tragic e faptul că omenirea n-a învăţat nimic, absolut nimic în multele milenii care au trecut peste oasele albe ale victimelor conflictelor de grup de pe faţa Pământului. Luând în considerare această realitate, poate că se impune redimensionarea vocabularului în redacţiile de ştiri. Poate că ar fi momentul ca fiecare cuvânt să se întoarcă la locul lui. Atât deocamdată. Voi reveni în cea de-a doua jumătate a zilei cu vesti mai bune. Poate si cu nişte poze. Andreea, ai legătura.