Adi Hădean

Iertare pentru sacrilegiul din titlu. Mi-a venit pe loc în timp ce citeam pe ziare.com că „prima casă Playboy are peste 1500 de ani vechime şi e construită în Sri Lanka”. Mă, care ai scris prostia asta? Ia vino tu să-ţi trag una cu colecţia Playboy, nu aia veche de 1500 de ani, să te îngrop sub ea, ajunge şi aia inventată de Hugh Heffner (care arată cam bătrân, e drept, dar nu cred că le sufla gagicile lui Gelu, Glad şi Menumorut). Da, aia în care apar din ce în ce mai puţine femei, şi dacă apar sunt tot mai îmbrăcate şi mai deştepte. Adică exact aşa cum sunt femeile cu care ne-am însurat (unii dintre noi). Şi nu mi-e de noi, ăştia trecuţi de 30 de ani, care mai găseam printre paginile revistelor „pentru adulţi” câte un motiv de mers în baie, mi-e de ăştia micii care ….dar mai bine o las baltă. Că ăştia au internet şi părinţi care nu fac diferenţa dintre Ctrl, Alt şi Delete, nu lor trebuie să le port de grijă, în fond revistele „pentru adulţi” nu mai fac decât să le stârnescă râsul şi să le dea motive de băşcălie pe hi5.

Pe hotnews titlu: „Opinia publică internaţională sub şoc: italieni făcând plajă lângă două fetiţe de etnie romă înecate”. În primul rând se scrie „rromă”. În al doilea rând, opinia publică internaţională poate să mă pupe-n dos, asta dacă va reuşi să îşi scoată scăfârlia de sub plapuma de ipocrizie sub care se ascunde de când lumea şi Pământul. Şi dacă înaltul prelat catolic -care a condamnat atitudinea conaţionalilor săi- face parte din opinia publică internaţională, poate să mă pupe şi el pentru că e la fel de ipocrit. Şi înclin să cred că şi superiorul său care l-a autorizat să facă declaraţii e la fel. Deci păstrez o porţiune din dosu-mi curată şi uscată special pentru Sanctitatea sa. Nu-s statistician dar la cum văd că stau lucrurile, cam 88% din Europa ar suspina a uşurare dacă mâine dimineaţă ne-am trezi şi n-am mai vedea şatră de ţigan în jur. Din restul de 12%, cam jumătate s-ar bucura dacă evreii ar lua-o pe urma ţiganilor, un procent oarecare nu ar observa schimbarea şi probabil undeva sub 1 la sută s-ar situa cei cărora chiar le pasă şi sunt gata să se înece dacă asta înseamnă să salveze o ţigăncuşă de la moarte.

Voi credeţi ştirea cu senatorul cercetat de ANI şi investigat „chiar şi în afara ţării” pe motiv că ar avea averi fabuloase pe care nu poate să le justifice? Eu unul nu mai cred nimic din ce spune Statul ăsta. Nici când văd. De la cine credeţi că au învăţat cocalarii „alba-neagra”? De la Stat, normal. Statul român piteşte vinovaţii de două decenii încoace şi îi va piti în continuare atâta vreme cât cei care conduc Statul au ceva de câştigat din asta. Că mai pică nişte plevuşcă din când în când, nu mă satură. Pe voi?

Există nişte conserve italiene de ton (am uitat cum le cheamă). Cutii mari, la 800 de grame. Cu ditamai bucata de ton în ele. Dacă prindeţi una trebuie să faceţi asta:
Se ia tonul din conservă şi se zdrobeşte (foarte uşor). Se amestecă cu jumătate de kilogram de carne de viţel fiartă şi dată de două ori prin maşina de tocat. Se potriveşte gustul cu sare, piper, se stropeşte amestecul cu puţin oţet balsamic şi se amestecă cu trei linguri de maioneză făcută în casă, cu un ou proaspăt şi cu ulei de măsline. Se dă la frigider pentru un ceas şi se mănâncă de obicei cu pâine prăjită. Sau cu pâine de secară, neprăjită.
Cantităţile date sunt pentru 6-8 persoane.

Am văzut ieri la ştiri nişte români care înţepau fraierii la Londra prin procedeul cunoscut sub numele de „alba-neagra”. Oamenii noştri fac sute de lire (sterline) în fiecare zi pe cârca englezilor. În anul 2008. Nu pot să îmi înfrâng amintirile (care nu mă amăgesc, nu mă chinuiesc) despre anii 2005-2006, ani în care media românească susţinea dezbateri despre cât de pregătiţi sau nepregătiţi suntem noi pentru a adera la UE. Adică noi să fim nepregătiţi? Nu, cred că din contră, ei nu sunt pregătiţi pentru noi. Civilizaţiile mai dezvoltate şi mai avansate decât a noastră sunt neputincioase în faţa realităţii româneşti. Pur şi simplu, instinctul de conservare al vesticilor s-a atrofiat într-atât încât au ajuns să reprezinte teren virgin pentru „exploratorii” români care la ei acasă nu prea mai găsesc naivi. Şi-atunci să nu te mândreşti?!?

M-am obişnuit să nu cred tot ce văd la ştiri. Pe de altă parte, unele lucruri pe care le văd la ştiri sunt absolut incredibile şi acesta e motivul pentru care nu le cred. Incredibil mi se pare (de exemplu) faptul că 200 de mii de oameni se înghesuie într-un loc scump şi jegos. Mă refer aici la litoralul românesc. Ori ştirile „minte” şi „ce vezi nu-i adevărat” ori ne-am învăţat să dăm bani mulţi pentru servicii proaste ori pur şi simplu ne place jegul şi mai mult de atât nu merităm. Au trecut şase ani şi mai bine de când am fost ultima dată la marea noastră. Puteţi crede că nu mi-e dor? Puteţi crede că după ce văd la televizor mucii verzi şi PET-urile plutind la mal mă gândesc că vor trece probabil alţi şase ani până să mă gândesc la posibilitatea petrecerii unui concediu la Mamaia sau Costineşti?

Un studiu recent arată faptul că legumele sunt mai bune dacă sunt pregătite la microunde. Eu cred că povestea asta e scornită de producătorii de cuptoare cu microunde, despre care s-a stabilit deja că nu-s bune. S-a demonstrat că relaţia dintre microunde şi materie duce la modificări structurale subtile în cazul celei din urmă. Alimentele tratate cu microunde suferă. Structura apei din compoziţia lor se modifică şi aceasta devine din prieten un duşman perfid care acţionează lent şi care poate duce la afecţiuni serioase. Nu am timp să caut acum informaţiile dar Google ştie mai bine. Puteţi să cercetaţi.

Pentru că am ajuns la legume, am o reţetă foarte bună pentru zilele fierbinţi, o reţetă bazată pe legume şi foarte asemănătoare cu ghiveciul strămoşesc (bine, nu că ghiveciul ar fi fost inventat de Burebista dar am auzit cu toţii de el din fragedă pruncie, ba unii dintre noi l-am urât teribil). Ne trebuie trei sau patru ardei pe care-i pârlim puţin deasupra unei flăcări, cât să le putem da jos pieliţa. Ne mai trebuie o ceapă mare, un căţel de usturoi şi o vânătă. Şi o roşie pe care o scăpăm de piele aruncând-o într-o oală în care clocoteşte apa (o ţinem acolo doar un minut). Ce facem după ce am despieliţat legumele (toate)? Tăiem ceapa şi usturoiul solzişori şi le punem la călit în foarte puţin ulei de măsline. Cînd se apucă să sticlească le adăugăm un strop de supă de carne sau de apă călduţă şi lăsăm povestea asta să bolborosească puţin la foc mic (să nu ne trezim cu arsuri prin stomac). După două minute adăugăm ardeiul tăit fâşii, vănăta tocată cubuleţe (am uitat să vă spun , vânăta tocată se ţine cu sare câteva minute să iasă amăreala din ea) şi răcorită puţin cu apă şi la urmă roşia trasă prin cuţit până la storcire. Sare şi piper, cam atât ne trebuie pentru condimentarea acestui fel. Putem să aromăm mâncărica noastră cu nişte frunze verzi de busuioc. Şi chiar ar fi indicat să o facem.

Azi nu am poze. Mi-am propus să fac un exerciţiu de memorie gustativă. Să las papila să-mi spună ce am mâncat ieri, să văd cât de bine reţine aromele de la o zi la alta, să aflu de ce suntem atât de uşor de păcălit, de ce nu mai ştim cum era, de ce visăm din când în când că am mâncat griş fiert în lapte sau şarlotă, de ce nu mai ştim exact cum erau mititeii dar ştim sigur că „pe vremea mea erau mai buni”, de ce sarmalele noastre sunt doar palide replici ale celor făcute de mamele noastre, cu toate că respectăm reţeta.

Ieri mi-am luat pufoaica, mocasinii şi mănuşile şi am făcut o excursie în congelator. Am extras de acolo puiul pe care ni l-a pus mama în bagaje la ultima vizită (mamele fac asta mereu, noi refuzăm de fiecare dată pe motiv că nu avem nevoie, ele insistă de fiecare dată pe motiv că nu de nevoie ne dau, noi acceptăm apoi şi ne bucurăm de fiecare dată când ajungem să mâncăm ceva „de la mama” şi nu înţelegem de ce am refuzat la început). Am vrut să fac puiul la rotisor, deasupra cărbunilor încinşi dar planul a eşuat, drăcia chinezească de învârtit rotisorul a cedat iar eu nu-s atât de „zen” încât să învârt rotisorul două ceasuri fără întrerupere. Mare noroc cu planul B.

Am tăiat puiul în două, am separat pe rând aripile şi pulpele şi am crestat niţel şi pieptul şi pulpele, pe de o parte pentru ca marinata să pătrundă cât mai adânc, pe de altă parte pentru că nu vreau să am surprize după ce iau puiul de pe grătar, adică să nu fie făcut până la capăt. Până s-au tomnit cărbunii am lăsat puiul în marinată. Pe care am făcut-o simplu, dintr-o ceaşcă de bere, trei linguri de ulei de măsline extravirgin, foarte aromat, puţin piper negru prospăt măcinat, un ardei iute tocat fin şi câteva frunze de rozmarin. Bine, şi un strop de vin alb de Tokaji, dar nu mult, aşa, cam cum ai pune un condiment puternic.

Puţin peste jumătate de ceas a trecut de la prima scăpărare de chibrit sub mormanul de aşchii (încerc pe cât pot să nu folosesc petrol sau derivate atunci când aprind grătarul) până în momentul în care pe deasupra cărbunilor s-a format un strat alb şi subţire de cenuşă, înşelător şi primejdios. Ai zice că vatra e stinsă şi rece dar nu-i aşa. E de ajuns să adie vântul puţin, cam cum ar suspina o fecioară, şi cenuşa de pe cărbuni se risipeşte, urcă pe coloanele de căldură ce ies din bulbii de jar şi se împrăştie pe măsură ce urcă, până se dizolvă cu totul în atmosferă. În urma ei rămâne patul ce dogoreşte mai aprig decât patul califului la intrarea unei neveste noi în harem. Deasupra, la 35 de centimetri e grătarul, locul de cazne dătătoare de desfătare. Deasupra grătarului e puiul.

Căldura e potrivită, puiul se colorează încet, barele grătarului trimit dogoarea în profunzimea cărnii, până la os, sucurile se încălzesc şi încep să circule spre suprafaţă dar nu ajung prea departe, se lovesc de crusta tot mai crocantă (plină de colesterol, dar acesta e un necaz pe care-l pot trece cu vederea o dată în lună) ce s-a făcut din pielea puiului. Pentru a aroma şi mai mult masa de seară, folosesc un truc învăţat de la strămoşii mei sagamori, pun pe jar un mănunchi de frunze de salvie, prinse între acele câtorva rămurele de rozmarin. Ofranda de miros împresoară puiul, se insinuează prin porii ce nu s-au închis, se lipeşte pe crusta umezită din când în când cu zeama în care s-a marinat carnea (tocmai pentru a ajuta aromele să se lipească de ea) şi se ridică apoi spre sfinţi, care de bună seamă se vor bucura că oamenii mai mănâncă în lumea asta. Şi încă bine. Şi dacă oamenii ar mai mulţumi uneori pentru atâta belşug, sfinţii s-ar bucura de două ori.

Încet şi bine, cu rândunele pe deasupra, vorbe prieteneşti şi un pahar de vin, cu un ungur şi un român râzând la bancurile unui italian, cu fluierăturile şi vorbele aruncate de Coco (un papagal Jako dintr-o poveste viitoare), aşa s-a săvârşit puiul de ieri. Al cărui gust nu se poate compara decât cu gustul puilor din copilăria mea. Gust pe care mi l-am amintit ieri şi pe care nu mi l-aş fi amintit dacă puiul ar fi fost cumpărat din hypermarket. Da, ştiu, ştiam că mai există un alt gust, că mai există o altă textură, că savoare se manifestă şi în absenţa artificiilor de genul „salvie, rozmarin, marinată” dar informaţia completă nu voia să iasă de după papila gustativă, rămânea undeva într-o cămăruţă din minte (ori din inimă, mai ştii?) aşteptând probabil ziua binecuvântată în care mi-am luat pufoaica, mocasinii şi mănuşile, hotărât să scot din congelator puiul pe care ni l-a pus mama în bagaje la ultima vizită.

La secţiunea „umor involuntar” se declară învingătoare tanti Rozsi, o mândră reprezentantă a etniei maghiare. Ea a sucit topica doar un pic atunci când a vrut să spună că-i „grea curva asta de viaţă”. Şi a ieşit titlul de azi. Mi-am adus aminte de replica aceasta citind printre ştiri că un bordel din Australia a făcut reduceri speciale cu ocazia vizitei Papei. Satana ştie marketing. Ba s-ar putea să-l şi inventat. Alt exemplu: un bordel din Nevada oferă cupoane de 50 de dolari (cu care poţi să cumperi combustibil) dacă ai cheltuit acolo mai mult de 300 de dolari. Nu ştiu ce poţi să cumperi acolo de 300 de dolari (am o idee, nu-s copil, nu ştiu EXACT) dar având în vedere situaţia de azi a SUA, nu sună chiar atât de rău. Adică e mult mai bine decât să primeşti discount în benzină la dentist, de exemplu.

Îmi tot iau avânt să mă duc la piaţă (încă nu ştiu ce vreau să gătesc dar vedere ofertei locale mă inspiră de obicei) dar mai stau preţ de o „ştire din sport”. Care ne informează că Paris Hilton a fost refuzată de Cristiano Ronaldo. Adică ei erau cumva în acelaşi hotel, ea s-ar fi împiedicat dar el refuza să se uite în direcţia ei. Lucru pentru care presa de căcăt (pardon) sportiv (că „de sport” nu-o pot numi) a pus fierul roşu pe fotbalist. Nu-s un fan şi cred şi eu că tânărul Ronaldo e un figurant dar de data asta sunt de partea lui. Pentru că e un exemplar destul de reuşit, pentru că poate avea o mulţime de femei (nu aprob dar înţeleg) şi pentru că Paris Hilton e doar o fată fără nicio ţâţă, fără niciun cur care nu face altceva decât să toace banii familiei. A nu se înţelege că-s supărat pe Paris Hilton, nici vorbă, o fi având şi ea fanii ei, sunt supărat pe presa asta de doi bani care face divă din orice aşchie, care pe lângă că n-are realizări (filmele în care faci sex nu se pun la „realizări”) nici nu a primit mare lucru de la natură. Şi mai tare mă irită faptul că dacă apare unul care vede că diva nu-i divă, e numit înfumurat sau e considerat pur şi simplu …lipsit de gusturi.

Am un pui în congelator, captură din ograda mamei mele. Intenţionez să-l fac la rotisor. Are Luca (vecinul) un rotisor care se pune deasupra cărbunilor şi care se învârte cu viteză constantă datorită unui dispozitiv ingenios (alimentat de la baterii) cumpărat de la nişte chinezi. Ce e important la puiul ăsta? Să fie hidratat corespunzător pe parcursul celor două ore în care se învârte deasupra jarului. Pentru asta avem nevoie de o crenguţă de rozmarin verde, un căţel de usturoi, piper negru proaspăt măcinat, o cană de bere şi trei linguri de ulei de măsline. Şi de o pensulă. Se taie usturoiul în solzişori subţiri şi se freacă puţin cu uleiul şi frunzuliţele de rozmarin. Se adaugă piperul şi berea peste, se amestecă bine, se mai adaugă puţină sare şi se unge puiul cu amestecul acesta cam o dată la zece minute. Lângă pui merge o salată din ardei copţi peste care aţi ras puţin parmezan.

O doamnă a cărei identitate va rămâne în umbră (ofer discreţie, după cum s-a stabilit ieri) mi-a semnalat existenţa unei probleme deosebit de grave: sexul virtual câştigă teren în faţa celui real. Evident, exagerez puţin dar şi Iliescu exagerează când vorbeşte în limba engleză aşa cum am scris eu în titlu, ba exagerează şi când spune că nu mai vrea să stea în faţă. Dar asta-i altă problemă. Revenind la cea pe care o tratez aici, zice nu ştiu cine citând The Times, că tot mai mulţi oameni se dedau la plăceri sexuale virtuale de câte ori au ocazia, ba unii chiar devin dependenţi de ele şi renunţă la cele reale. Nu ştiu părerea voastră (şi aş vrea să o aflu) dar eu unul sesizez aici cel puţin un aspect pozitiv şi unul negativ. Negativ e faptul că deşi nu prea poţi lua boli ruşinoase în urma unei partide de sex virtual (alea de nervi nu intră în categoria asta), nici nu te poţi înmulţi, ceea ce ar putea duce la dispariţia speciei, odată cu proliferarea Internetului. Pozitivă ar putea fi decizia statelor civilizate de a include penitenciarele într-un program de sex virtual, lucru care ar face din scăparea săpunului la duşuri o întâmplare mult mai puţin primejdioasă.

Cristoiu senzual? Patrick d’ nu ştiu ce (nu d’Artagnan), mare somitate şi stâlp de televiziune din Franţa e înlocuit cu o fufă pe care nici n-am reţinut cum o cheamă. Asta am înţeles eu din „Sinteza zilei” de ieri (Antena 3). Că o fi fost ăla mare om şi că ea e o fufă, se prea poate (iertată-mi fie ignoranţa). Ce nu se poate, niciodată în lume şi în viaţa lumii ăsteia, e să se întâmple ce previziona (în glumă, fireşte) Radu Tudor, şi anume, ca Ion Cristoiu să fie înlocuit la „Sinteza zilei” de Simona Senzual. Deşi poate de 1 Aprilie ar fi o farsă bună pentru Valentin Stan. Despre care cred că-i şi misogin, nu doar isteric iar Simona Senzual ar putea fi agentul declanşator al unui spectacol tv interesant.

Când îţi trag una cu ceramida-n cap! Cam aşa arată (sigur, într-o tuşă ceva mai blândă, că poate mă mai vizitează şi copii) gândul pe care i l-am adresat colectivului anonim care inventează porcării de pus în reclame. De exemplu cimentceramidele din şampon. Care vin imediat după valul de nutriceramide. Care vin după valul de provitamine care vin după valul de Q10. Nu vă mai ajungea coenzima, ’ai? Şi până nu mă liniştesc, cimentceramidele de azi se sparg şi în capul sec al celui care a tradus în limba română reclama la nu ştiu ce deodorant stick despre care se spune că te protejează „două zeci şi patru şapte”. Două zeci şi patru şapte …ce? Ok, I understand, tuentiforsevăn, no problem, poate că merge la ei dar de ce se presupune că merge şi la noi? Bicoz ui ar imbesilz? Eu cred că ui ar not. Mă rog, nu toţi…

Pâinea şi oul merg bine împreună. Mergeau adică, pe vremea când micul dejun înainte de mersul la şcoală se compunea şi din frigănele, nu doar din pâine cu gem şi cu ceai, salam sau parizer ori telemea foarte-foarte sărată. Nu văd de ce s-ar schimba asta. Azi am pentru voi o reţetă de frigănele care bate spre desert şi care vine dinspre Canada: se ia o pâine ţărănească cu miezul dens şi se taie din ea trei-patru cuburi cu latura de şase centimetri. Se stropeşte pâinea pe fiecare parte cu sirop de arţar şi se condimentează cu puţin piper negru proaspăt măcinat. Apoi se dă prin ou bătut în care s-au încorporat puţin lapte şi o linguriţă de miere de albine. Se prăjeşte fiecare cub, faţă după faţă, într-o tigaie antiaderentă în care aţi pus puţin ulei de palmier sau de sâmburi de struguri (găsiţi în supermarket, sunt uleiuri fără gust sau miros şi rezistă la temperaturi foarte înalte, adică se ard greu şi nu se transformă în toxine). Peste frigănele puteţi pune puţin gem de coacăze roşii sau de vişine. Atenţie, se foloseşte doar miezul pâinii. Coaja nu are ce căuta în povestea asta.