Gyula – ca acasă

Ce? Unde?
De la Salonta la Mekherek sunt 10 kilometri, în linie dreaptă. De la Mekherek la Gyula mai sunt 25 de kilometri, cu sinuozităţi cu tot (ţineţi drumul, nu aveţi cum să vă rătăciţi). Românii îi spun micii aşezări (are doar 40 de mii de locuitori) Jula sau Giula. Oricum i-aţi spune voi, mie îmi vine să-i spun „acasă”. Poate sunt încă sub imperiul primei impresii şi exagerez. Dar nu, nu cred. Mi-a plăcut oraşul plin de flori (locul I în Ungaria la aspect şi aranjamente florale stradale), mi-a plăcut abundenţa de fântâni arteziene, mi-a plăcut să aud limba română în jurul meu mai ceva ca în Oradea. Gyula găzduieşte cea mai mare comunitate de români din Ungaria şi mai găzduieşte 6-7 mii de turişti, tot români, în fiecare week-end. Peste săptămână poţi găsi în campinguri şi pensiuni cam 2 mii de români. Ce-i aduce aici tocmai din Arad, Deva, Reşiţa, Oradea sau Cluj? Ştrandul cu apă termală şi multă verdeaţă, liniştea şi curăţenia orăşelului, condiţiile fără cusur, preţurile rezonabile, ospitalitatea pe care am simţit-o azi din plin. Şi poate mai sunt şi alte motive dar am stat prea puţin şi încă nu am reuşit să le identific pe toate. Aşa că mă voi întoarce pentru cercetări amănunţite. Despre ospitalitate acum:

Omul
L-am întâlnit întâmplător. L-a salutat pe cameramanul cu care face echipă Raluca, ne-am oprit şi ne-am strâns mâinile. Ne-a invitat la un pahar de ceva rece şi o gustare pe terasa restaurantului său. Am acceptat invitaţia şi nu ne-a părut rău defel. Tibi Bordas e cel mai potrivit om pe care-l puteam întâlni azi. Om de sport, agent FIFA, proprietar de restaurante şi alte afaceri, român stabilit în Ungaria, Tibi ne-a fost gazdă perfectă şi ghid prin Gyula. S-a purtat cu noi ca şi cum ne-ar fi cunoscut din copilărie, ne-a răsfăţat deşi azi ne-a văzut pentru prima dată (cu excepţia lui Sebastian), ne-a arătat locuri şi oameni, s-a plimbat cu noi pe jos de la un punct de interes la altul şi ne-a dat berea de vişine al cărei gust mi-a rămas sub limbă, proaspăt, acidulat, reconfortant. La plecare ne-a condus până la maşină, ne-a strâns mâinile şi ne-a pupat pe obraji ca pe nişte prieteni vechi ce eram deja, lucru care m-a impresionat chiar mai puternic decât elefantul pe care l-am mâncat la unul dintre restaurantele lui. Tibi ne-a făcut să ne simţim ca acasă printre străini şi pentru asta îi sunt recunoscător.

Fregatta
Fregatta e unul dintre restaurantele lui Tibi. Mic, cochet, de găsit undeva pe pietonalul din Gyula. Terasă umbrită bine, cu mobilier confortabil, personal în parte vorbitor de limbă română, în parte înţelegător de limbă română (din acest punct de vedere, un turist român nu are niciun fel de problemă), meniu bogat, scris şi pre limba lui Eminescu, preţuri ceva mai mici decât la restaurantele bune (şi puţine) din Oradea şi un bucătar cu har. Sebastian şi Claudia (cameraman&wife) au ales pizza. “Pizza ungurească” şi “Quattro stagioni”. Din “Quattro stagioni” nu am gustat dar Claudia s-a declarat mulţumită. “Pizza ungurească” mi-a demonstrat că pizza nu-i un fel exclusiv italian. Adică la Milano am mâncat pizza chiar proastă. “Pizza ungurească” de la Fregatta în schimb…aluat subţire şi crocant, cârnaţi picanţi (mi-am cumpărat pentru acasă două fire din versiunea Mangalica, ceva mai pe gustul meu decât chorizo), roşii şi boia. Poate un pic “prea multă lume” pe blat pentru gustul italienilor dar gustul românului din mine a fost satisfăcut. Raluca a cerut doar desert, clătite cu ciocolată, am gustat şi din ele. Cantitatea de ciocolată optimă, textură fină, gust blând, nu exagerat de dulce. Aproape la fel de bune ca şi cele pe care le fac eu când mă simt inspirat. Eu am cerut coaste de porc cu usturoi şi chimin, cu garnitură de cartofi aurii. Nu voi insista asupra garniturii, deşi poate ar merita, fie şi pentru prezentare (cartofii au venit însoţiţi de alte legume, crude de data asta şi aranjate într-un fel care denotă cel puţin bun simţ când vine vorba de prezentarea unei farfurii cu mâncare). Coastele au fost vedeta acestui fel şi le-aş fi devorat integral chiar dacă ar fi fost ale lui Moby Dick şi ar fi trebuit să stau lângă ele o săptămână. Bucată zdravănă, fără fiţe şi fără complexe în faţa nimănui. La cuptor, cu ceapă coaptă pe deasupra, cu panaş de usturoi şi încrustaţii de chimin. Gust echilibrat din toate punctele de vedere, nimic strident, nimic neplăcut. Nimic împovărător. Cât despre textură şi consistenţă, cred că expresia “ se topeşte în gură” ar trebui să spună tot ce a rămas nespus până acum. Calorii? Să ardă! N-a fost pe lume million de calorii cărora să nu le pot face faţă. Fac pe viteazul. Cum termin de postat şi pozele ies la jogging. Of, viaţă nedreaptă ! Trecând peste servirea promptă (hai să spunem că era patronul cu noi la masă şi ospătarul s-a simţit impulsionat, asta aşa, de dragul cârcotaşilor) şi peste gustul mâncării, care de bună seamă n-a fost un accident, recomand Fregatta şi pentru că Tibi m-a convins să fac asta fără să mi-o ceară, prin atitudine, deschidere şi ospitalitate.

Pozele (câteva)

Fântâni şi ţâşnitori

Şi noi p’aci prin Gyula

La Fregatta

Gazda. Adică Tibi Bordas.


Florile

Istoria

El potcoveşte norocul. Pe loc!

Ele îmi amintesc de copilărie.


Asta ce o însemna oare?

Cred că…


Gata. Îmi iau maşina de îngheţată şi am plecat.