Eh, dacă am avea noi şase petromuri…

Reclamă nouă la Petrom. Care ne spune (ca şi cele mai vechi puţin) că România se va ridica numai prin responsabilitate şi bun simţ. Aproape că m-a convins. Asta până când am ridicat ochii spre televizor şi am văzut personajul care ne spunea cât de meseriaşi sunt ăştia de la Petrom şi cât de responsabilă social e corporaţia asta, şi că mamă, ce bine ar fi să avem noi şase petromuri. Bine pe naiba, că abia de-i facem faţă unuia singur. Şi mai avem şi PetromV şi mai avem de luptat şi cu ceilalţi (OMV, Lukoil, etc), dar dacă am avea şase petromuri ne-ar lua mama dracului. Dar să revin la personaj. Alegere mai neinspirată nu cred că se putea. Adică omul care vorbeşte despre responsabilizare socială şi beneficiile aduse de bunul simţ arată ca un fel de Adrian Enache la apus. Tâmple uşor cenuşii (asta e ok, se întâmplă, poate fi un aspect pozitiv), şnur strâns la baza gâtului, aproape cool acum 15 ani, dacă nu aveai peste 17 ani, nu 42 jumate ca nenea din reclamă. Iar cămaşa desfăcută la trei nasturi de sus şi ochelarii din freză…hai,pe bune, dragi agenţii, doar atât puteţi pentru cei 35 de mii de euro (cel puţin) cât costă un spot ca ăsta? Iar pe tine măi Petrom, cum să te cred când îmi spui despre responsabilitate şi bun simţ când îţi asociezi numele cu imaginea unui gherţoi (scuzaţi) rezemat de pompa de benzină?

Ascult strigătul de bucurie al comentatorilor spanioli la golul echipei Spaniei din finala cu Germania. Şi cântecul de la finalul celor 45 de secunde de gooooooooooollllllgolgolgolgolgologolgolgooooooooooooooolllll. Şi pasiunea cu care comentează. După care revin cu mintea la comentatorii noştri de fotbal şi îmi pică faţa. Ai noştri săracii n-ar putea face faţă entuziasmului, altfel nu-mi explic crisparea lor. Noi nu avem entuziasm în schimb avem stereotipuri. Căcălău. Manschaft, oberteiner (mă rog, ăsta nu-i din fotbal dar sună la fel de bine), batavi, verticalizare, scăriţă, luft, figură frumoasă. Cuvinte şi expresii banale pe care le-am auzit de zeci de ori (în acelaşi meci). Pe de altă parte mi-au plăcut mereu Radu Naum şi Radu Banciu comentând Tour de France, Il Giro sau Vuelta. Mîine va avea loc ceremonia de deschidere a Tour de France 2009, în Monaco, micul principat fiind de altfel gazda liniei de start. Pentru mine, Tour de France e mai mult decât o competiţie sportivă, e un bilet de călătorie. Şi regret că nu pot profita din plin de filmările excepţionale, peisajele senzaţionale şi comentariile măcar amuzante dacă nu instructive ale celor doi Radu (sper că se menţine echipa şi pentru această ediţie).

Vă plac duşurile reci? Indiferent de răspuns, primim cu toţii unul azi, cu ocazia zilei de 1 Iulie. Se scumpesc iar toate, de la curent la beţigaşele de curăţat ceara din urechi. Şi şeful asociaţiei producătorilor de păpică (lapte, carne, brânză, ouă) o ţine pe a lui: noi nu o să scumpim mîncarea, dar dacă piaţa o va impune, preţurile la produsele alimentare vor creşte. Hai mă nenea, nu mă jigni măcar, că nu mă cunoşti. Mă tot întreb cu ce trăiesc milioanele de amărâţi din ţara asta, cînd eu, ale cărui venituri au crescut constant în ultimii trei ani (şi volumul de muncă, e drept) şi au trecut binişor de media pe economie, simt că mi-e greu uneori. Asta în condiţiile în care nu beau (foarte rar, foarte puţin), nu fumez, nu pariez iar consoarta mea câştigă uneori chiar mai bine decât mine. Bine, când spun „greu” mă cam alint, pentru că frigiderul nu e gol niciodată, nu avem datorii şi vacanţa în străinătate nu ne va destabiliza bugetul pentru următoarele şase luni. Când spun „greu” mă refer la faptul că muncesc uneori 14-16 ore pe zi şi Raluca cel puţin 10, dacă nu 12. Şi ştiu sigur că dacă am munci mai puţin ar fi destul de trist din punct de vedere financiar. Şi mai ştiu că dacă vrem să avem casa noastră trebuie să muncim puţin mai mult. Să nu vă închipuiţi că mă plâng sau că sunt nemulţumit, ştiu că sunt oameni care muncesc mai mult şi mai greu decât mine pentru bani mai puţini (viaţa nu-i dreaptă, ştiu), spun doar că nu-i normal. Dacă aveţi argumente contra, vă rog să mi le spuneţi, mi-ar fi de folos.

Reţeta de azi Ce părere aveţi voi despre ceapă? Eu am o părere grozavă. E drept, în anumite situaţii e o piedică în calea pupatului, în altele e moartea pasiunii de-a dreptul ori e crimă şi pedeapsă pentru sistemul gastro. Dar (avem şi un „dar”) există din fericire şi situaţii în care ceapa devine aliatul felului principal, scutierul grătarelor şi pedestraşul care aleargă de-a dreapta ciolanului. Azi mă opresc la partea cu grătarele (despre ciolan şi asocierea lui cu ceapa…mai la toamnă), care pot să fie din pui, porc, vită sau berbecuţ (la peşte nu merge ceapa). Pentru o garnitură lejeră, dulce, aromată, crocantă dar cu miezul moale (am mai vorbit despre asta dar în trecere), luaţi câte trei cepe medii şi verzi pentru fiecare mesean, spălaţi-le bine şi tăiaţi-le cozile, dar nu până la bulb (pot să mai rămână trei centimetri de verdeaţă). Dacă vreţi sos, crestaţi fiecare ceapă, dacă nu…nu, important e să înveliţi cepele într-un strat de folie de staniol în care aţi presărat puţină sare şi puţin piper negru, prospăt zdrobit. Apoi, pe când grătarele sunt pe jumătate făcute, fie aşezaţi cepele învelite pe grătar fie le aşezaţi direct pe jar (se recomandă pentru un înveliş crocant, amărui). Lângă grătarele cu ceapă coaptă puteţi lipi o salată simplă din roşii cu telemea rasă pe deasupra, stropite cu puţin ulei de măsline. Şi mai vorbim după ce încercaţi asta acasă.