Hood. Robin Hood.

Azi am ajuns mai târziu la întâlnirea cu dragii de voi pentru că am avut multe de făcut (încă mai am dar mi-am luat o pauză). Între multele de azi se numără şi o privire aruncată la competiţia de tir cu arcul oragnizată de Redpoint Oradea. Mi-ar fi plăcut să zăbovesc pe acolo toată ziua, mai ales că băieţii de la tircuarcu.ro m-au lăsat să întind coarda de câteva ori, lucru care m-a convins să mă înscriu în club. Adică să îmi cumpăr arc, săgeţi, protecţii şi ce mai trebuie. Adică să plătesc o cotizaţie, aşa cum face orice membru. Luni îi voi face o vizită lui Harris în acest scop




Mai departe, ar fi bine să mă scutur de imaginea mea săgetând mistreţul cu colţi de argint (puteţi alege orice fiară doriţi, asta dacă nu aveţi ce face cu imaginaţia în minutele următoare) şi să vă povestesc despre bucatele cu care m-am îndeletnicit încă de la ora 9, după cafea:

Crema de brânză – gustarea preferată a copilăriei mele. Din brânză de vaci, cu maioneză şi ceapă. Şi mărar. Aşa o făcea mama. Eu am prelucrat puţin reţeta şi o fac fără maioneză. Am păstrat ceapa în poveste, nu se poate fără ea. Am păstrat şi aroma fină a mărarului, cu tot cu firele verzi-verzi şi subţiri-subţiri ale acestuia (nu de alta dar de acolo vine aroma şi în plus efectul vizual face efortul să merite). În loc de maioneză pun smântână din cea mai albă şi mai grasă şi mai adaug şi două-trei linguri de ulei de măsline extravirgin. Sare pun puţină pentru că îngroaşă vena şi perturbă circulaţia. Piper doar de gust şi boia cam o idee, să dea faţă şi viaţă cremei. Care merge perfect cu roşii şi pâine de casă ori pâine cu seminţe multe-multe. Eu am fost dimineaţă în piaţă şi am cumpărat roşii mari, buboase şi creţe. Din grădina unei unguroaice. Au fost ceva mai scumpe dar măcar au gust de roşie şi când le vezi abia te poţi abţine să le muşti, să le simţi dulceaţa sub limbă, să asişti neputincios la tsunami-ul de zeamă uşor acidă care ţi se revarsă pe bărbie, să….

Vinetele coapte, făcute salată
Banală poate fi salata de vinete. Nu? Nuuu. Adică, mă rog, depinde ce vrei să obţii de la ea şi ce faci în sensul acesta. Dacă alegi să coci vinetele pe un grătar cu cărbuni, eşti pe drumul cel bun, aproape că ai dat lovitura. Temperatura ce descreşte uşor, fumul cărbunilor, poveştile cu vecinii şi eventual un pahar de bere, contribuie la coacerea desăvârşită a pătlăgelelor vinete. Peste care poţi să presari puţină sare după ce le-ai întors o dată şi coaja a crăpat. După ce le cureţi şi le laşi să se stoarcă, toacă-le cu mâna, blenderul e practic,e adevărat, dar tocatul manual e mult mai personal, energia ta şi nu cea electrică se va transfera în viitoarea salată de vinete şi îţi garantez că va fi mult mai gustoasă. Are sens ce spun acum? Poate nu, dar poate, doar poate, o să ai vreme cândva să faci o comparaţie între gustul aceleiaşi mâncări preparate folosind mai mult mâna ori mai mult tehnica modernă. Nu am terminat cu vinetele: după tocat vine partea care-mi place mie cel mai mult, armonizarea gusturilor verii. Iau vinetele şi le maestec bine cu o lingură de lemn, torn uşor ulei de măsline, nu mult, îl folosesc aici pe post de condiment, vinetele nu sunt seci şi oricum vor primi două-trei linguri de maioneză (mereu din cea făcută acasă, de mine, niciodată din magazin). Un căţel de usturoi tocat fin, la micron (sau foarte aproape), sare cam cât ai gândi, puţin piper negru proaspăt zdrobit şi câteva frunze de pătrunjel tocate mărunt-mărunt. Şi apoi vezi tu dacă e nevoie de pâine sau puteţi fără.

Ardeii copţi
Tot pe grătar, alături de vinete. Cu ei treaba e mult mai simplă: se curăţă coaja arsă de para focului, se presară peste ei două linguriţe de zahăr brun (poate fi şi alb dar brun e mai exotic, contează şi impresia artistică, nu?), se toarnă o lingură de ulei de măsline, două de oţet de mere ori de oţet balsamic şi se acoperă. Se lasă în frigider pentru că n-am văzut ardei copt care să nu tânjească după frig şi care să nu fie apoi recunoscător papilelor noastre dacă primeşte frigul (cu moderaţie dragii mei, nu în congelator, doar …la rece).

Carnea
Piept de pui. Baiţ simplu: ulei de măsline, vin alb, rozmarin verde, sare şi piper. Tei ore. Apoi pe grătar şi Doamne! Ah! Sfârâie de parcă ar vrea să plece. Nu pleacă pentru că îi place, ştiu asta, văd asta în felul în care se colorează. Se îmbracă mai întâi în dungi maro spre negru apoi capătă crustă fină, galben-ocru, apoi brun, apoi mamă ce mirosuri, apoi îl luăm de pe grătar înainte să devină negru şi să îl mânânce Rexa (ea mănâncă orice, oricât ar fi de ars, şi nu râdeţi, nu eu i-am spus Rexa, nu-i câinele meu, al meu se numeşte Iacob şi e tot…căţea).

Poze
Nu dragii mei, de data asta nu. Ştiu că aveţi destulă imaginaţie şi ştiu că ştiţi să o folosiţi. Sper că am reuşit să declanşez procesul în minţile voastre şi vă mulţumesc pentru că aţi trecut şi azi pe aici. Pe mâine.

Tweet