Adi Hădean

Am început săptămâna perfect. O entorsă la piciorul drept (asta e cam de sâmbătă dar parcă azi îşi cere drepturile mai insistent, sunt în şlapi la birou, pe lângă cerinţe dar n-am ce face), şef nou la job (încă nu l-am văzut dar abia aştept) şi pe la 9 fără cinci, când tocmai intram pe poarta uzinei, mă sună Raluca:
- Noi avem gondolă?
- Nu, da’ de ce? Eşti într-o stare romantică?
- Vreau să mă spăl pe dinţi şi nu ştiu să înot.
Hait! Dialogul (mai mult sau mai puţin imaginar) de mai sus se traduce printr-un singur cuvânt, teribil şi terifiant: inundaţie! Am întors maşina din poartă, am refăcut drumul presărat cu capcane (se lucrează din greu) până acasă, am suprimat alimentarea rezervorului wc-ului, am mai strîns cu mop-ul ce nu a apucat să strângă Raluca (între timp a trebuit să fugă la uzina ei) şi iacăt-mă-s plin de vervă, gata să mă iau la trântă cu săptămâna asta care se anunţă cel puţin distractivă.

Vreau o parcelă pe Marte. Cercetătorii americani (da, au şi ei savanţii lor) au ajuns la concluzia că solul marţian e numai bun pentru culivarea asparagusului. Ba parcă-parcă ar merge şi nişte fasole. E drept, pe Marte bate vântul cam tare şi nu prea plouă dar cred că problema s-ar putea rezolva cu nişte araci mai de Doamne-ajută, cel puţin pentru fasole, că la asparagus ştiu că n-o să pună nimeni araci. Şi dacă lângă parcela asta cu asparagi şi fasole mai reuşesc (prin SAPARD, normal) să întemeiez o colonie mică de pui cu patru copane şu o fermă de filet mignon, m-am scos! Nu ştiu cum se scot ăştia care aruncă banii pe studii despre fertiliatatea solului de pe alte planete, la care trebuie mai întîi să ajungi, apoi să te apuci de desţelenit, cea ce e destul de greu zilele astea.

Iar cercetători! În Elveţia se află cel mai mare accelerator de particule ever! Cică prin August o să-l bage în priză, să vadă cum merge. Sper din toată inima că savanţii ăştia au habar cum funcţionează fizica şi legile ei şi nu o să ne trezim orbecăind unii după ceilalţi prin fundul cine ştie cărei găuri negre, ori prin altă dimensiune. V-am mai spus că am visat sfârşitul lumii, şi că nu era cu război sau cu molime? Era cu tehnologie modernă. Cred că mă apuc de scris o scrisoare către oamenii ăştia cu spirit de aventură, vreau să-i rog să lase povestea asta pe Septembrie, să stau liniştit în concediu. Chiar nu am chef de SMS-uri de genul „ Adi, hai că se scufundă Franţa” sau „a luat foc Australia, iartă-ne că te deranjăm”.

Reţeta:
Jumătate de piept de pui, congelat (nu beton-beton, aşa, semi), se taie rondele groase de jumătate de centimetru. Se condimentează cu sare, piper şi puţin curry. Se pun la prăjit cam trei minute pe fiecare parte, într-o tigaie antiaderentă, într-o lingură de ulei (din care vă place vouă). După ce s-au rumenit pe ambele părţi, puneţi în tigaie câteva rondele de ananas din conservă împreună cu trei-patru linguriţe din siropul lor, lăsaţi să dea puţin în clocot (se va întâmpla asta foarte repede) apoi turnaţi o ceaşcă de smântână dulce, grasă. Stingeţi focul, aruncaţi în tigaie o mână de frunze de coriandru tocate mărunt şi puneţi un capac. Suave arome vor ieşi de sub el în trei-patru minute iar voi vă veţi putea desfăta papilele cu un preparat exotic, aproape dietetic (smântâna, ah!) şi foarte uşor de dus la capăt.

Îmi sună în cap vocea lui Tudor Chirilă. Şi cântă „La radio”. Asta numai din cauza lui Mihai Dacin, un tânăr pe care cu duioşie îl pot numi inconştient. Mihai Dacin e şi DJ de radio, la Naţional FM în Oradea. Blogul său ne informează că vrea să stea în emisie 107 ore non stop (mă rog, cu pauzele impuse de mersul la baie şi la duş) pentru a bate recordul de 105 ore de emisie deţinut de un confrate elveţian. Susţin inconştienţa lui pentru că am avut mereu un soi de afecţiune nedefinită pentru nebuni. Mhai, sper să reuşeşti. Pe la ora 72 o să trec cu o fiolă de glucoză…

L-am cunoscut pe adevăratul Ungur Bulan, adus în România de Iosif de la maniac.ro. Are 19 ani, e dintr-o localitate mică din apropierea graniţei Ungariei cu România şi de la 15 ani e Streetfighter. Eu cred că s-a născut cu câteva şuruburi în plus, altfel nu-mi explic cum poate să stăpânească motoarele în aşa hal. Văzându-l mi-am amintit că pe când aveam 4 ani, într-o sâmbătă, m-a dus tata în piaţa din Pâncota, mi-a cumpărat un fluier din plastic şi m-a aşezat pe o bancă dintr-un cort colorat. În cort- o sferă din platbandă. Înăuntrul sferei-un motociclist care sfida gravitaţia şi alte legi ale fizicii, rotindu-se cu motocicletă cu tot, în toate sensurile. Nu am poze din sferă dar am poze cu Gergely Szandor, Ungurul Bulan. Şi mai am şi alte poze “de la faţa locului”:
Am fost paparate:

Păcat că nu am putut poza piruetele

E meseriaş, publicul îl place şi îi place.

Am mai văzut:
Florin Staici cu un drift show pe un Subaru Impreza. Promoterii de pe butoaie râdeau dar râsul nu era al lor. Staici e oricum un vrăjitor la volan.


Şi am mai văzut:

Şi un pic n-am fost atent…

Pentru că aţi rezistat până aici, meritaţi o reţetă. Meritaţi oricum, aşa că:
Fierbeţi pastele voastre preferate după cum vă învaţă producătorul (scrie pe pachet). Eu vă recomand pastele din orez, dar puteţi să folosiţi şi paste din făină durum (pentru un rezultat cît mai gustos). Până fierb pastele, puneţi pe foc o tigaie antiaderentă, puţin mai adîncă. Puneţi în ea o lingură de ulei de măsline, câteva bucăţele de costiţă afumată (nu e obligatoriu dar ajută), un căţel de usturoi zdrobit uşor cu podul palmei (sau cu latul unui cuţit) şi un ardei tăiat rondele. În două minute costiţa va fi crocantă, ardeiul pătruns şi usturoiul numai bun de aruncat. Aruncaţi-l, şi-a făcut datoria, aroma lui s-a transferat la costiţă şi ardei. Acum ar fi momentul să aruncaţi în tigaie o roşie mare făcută cubuleţe. Când începe să bolborosească treaba adăugaţi pastele fierte, amestecaţi uşor şi condimentaţi cu sare, piper negru proaspăt măcinat şi împrospătaţi aromele cu nişte buruieni la alegere (busuioc, pătrunjel, arpagic verde). Poftă bună.

Mai întâi, un salut cu zâmbete şi gânduri bune pentru cei pe care am apucat să-i vizitez în această dimineaţă, înainte de tradiţionala vizită lunară la frizer: Simona Ionescu, Vlad, Chinezu, Pisicot, Ilinca, Innu şi Tiribonflax care şi-a făcut blog de poze. Am trecut puţin şi pe la Miki şi când am văzut că a reeditat Ramayana, mi-am promis să revin mai pe seară, am observat o postare promiţătoare şi nu aş vrea să o tratez cu viteză. Cât despre Sheherezada, Inuu, ştiu că nu e sfioasă, ba e chiar uşuratică în anumite momente, dar sunt eu mai discret J. Un week-end bun tuturor, celor dragi vouă la fel şi celor care trec pe aici întâmplător, de asemenea.

Mai am de petrecut două zile în parcarea unui hypermarket. Se petrec acolo lucruri interesante. Voi dovedi asta cu poze, însă abia mâine. Între timp, nu pot să nu mă minunez de cea mai mare petrecere de zi de naştere, cea a lui Nelosn Mandela, care a făcut ce a făcut şi le-a dat cu tifla opresorilor, supravieţuindu-le celor mai mulţi dintre ei, în ciuda faptului că e un negru în Africa de Sud, loc destul de puţin prietenos până în urmă cu câţiva ani (cred că unii nu se simt prea bine acolo nici acum, dar veştile despre Africa de Sud pe care le vedem în ultima vreme se referă mai mult la concursuri de Miss în Sun City decât la politică aşa că nu avansez în poveste). Aproape 50 de mii de oameni i-au cântat în cor „la mulţi ani” lui Mandela în Hyde Park. Emoţionant, chiar dacă ai văzut şi trăit câte a văzut şi trăit Nelson în cei 90 de ani de viaţă.

Mugur Isărescu, domnul acela cu vorba potolită şi o doză bună de carismă, care e şeful BNR din 1323 încoace, spune că economia românească va creşte anul acesta cu 8% cu ajutorul agriculturii, ba chiar va creşte cu 7% şi fără ajutorul ei. Păi atunci la ce ne mai stresăm cu prăşitul, dacă ditamai agricultura aduce o creştere de 1%? Ştiu, tratez problema simplist (nici nu vreau altfel, să-şi bată capul cei plătiţi să o facă) dar nu-mi iese din cap imaginea Andaluziei văzută de sus. Sute de mii de hectare de sere şi solarii din care ies milioane de tone de ardei, roşii, pepeni verzi şi galbeni, fasole, ţelină, căpşuni şi alte minunăţii. Toate astea în condiţiile în care Andaluzia nu-i decât o stâncă mare peste care s-a tras un strat de cinci centimetri de sol.

Reţeta de azi
E cam sâmbătă, poate aveţi noroc şi apucaţi să grătăriţi puţin. Iată sugestia mea:
-Ulei de măsline este?
-Este!
-Vin al este?
-Este!
-Un ardei iute-iute este?
-Este!
-O crenguţă de rozmarin găsim?
-Găsim!
-O linguriţă de sare dură?
-În ţara asta? Orice!
-Seminţe de chimen?
-Glumeşti? Câtă frunză…
-Un mojar spaţios?
-Mmmmm, nu prea dar improvizăm.
Buun. La treabă, nu la tras de timp: se ia un castron (ceramic dacă e posibil) în care se aruncă relativ alandala trei linguri de ulei de măsline, un pahar de vin alb, crenguţa de rozmarin, ardeiul iute tăiat rondele subţiri, sarea grunjoasă şi seminţele de chimen încălzite puţin într-o tigaie antiaderentă (fără ulei) pentru a le face să renunţe mai uşor la aromă. Se amestecă bine toate astea şi se împreunează cu 10 aripioare de pui (încap şi cîteva bucăţele de piept de pui, crestate puţin, să ajungă condimentele cât mai spre miez). Se lasă la rece trei ore, se scot apoi aripioarele şi se curăţă marinata de pe ele. Dacă rămân câteva seminţe de chimen nu-i o tragedie dar vă avertizez că bucăţelele mici (de ardei de exemplu) se vor arde repede pe grătar, lucru care poate strica puţin gustul aripioarelor. Grătare aţi mai făcut, nu vă mai spun eu ce şi cum. De aici e simplu. Rezultatul e picant, foarte aromat şi degrabă trecător din farfurii. La garnitură recomand o salată simplă, din roşii stropite cu ulei de măsline peste care aţi ras puţin parmezan (merge parmezanul cu aripioarele picante). Poftă bună. Pe mâine.

Ce poate fi mai reconfortant decât gândul că piloţii care te zboară din puncul A în punctul B au adormit la 9 mii de metri altitudine şi habar n-au că pilotul automat a dus avionul până undeva deasupra punctului C? Poate doar gândul că „doar pământul e mai sus decât noi”. Asta au făcut doi piloţi indieni care transportau 100 de persoane. Din fericire, pilotului automat nu i-a trecut prin circuite să se dea mare ca ăla din reclamele stupide la Coca Cola fără zahăr şi să încerce un lung de linie sau o prăbuşire spectaculoasă peste un depozit de muniţie. Între ghilimele aţi citit sloganul neoficial al MIG 29, minunatul aparat de zbor pe care încă îl mai dezgroapă ţăranul român dintre cartofi, păpuşoi sau sfecla furajeră.

Începe un nou week-end plin. Se petrece un eveniment auto în aer liber la care e cumva musai să particip. Cu arme şi bagaje. A se citi:” cu maşini din fiecare brand din portofoliu”. Ceea ce e super mişto. Mai ales că iată, Busu a avut dreptate, parcă în ciuda fracurilor ridicole cu care-l obligă stiliştii Pro să se îmbrace. La Oradea plouă de rupe. Sper să nu dureze trei zile. De fapt, sper să se potolească până la prânz. Ca un fel de bonus: serverul care găzduieşte www-ul meu pare că a crăpat. N-am nici cea mai mică idee când voi putea să postez ce scriu acum (baiul e că n-am idee nici când va funcţiona iar serverul, deci când o să ne vedem iar).

Adelin Petrişor e reporter special. La Realitatea TV (după mintea mea, e reporter special la orice televiziune ar lucra). Nu voiam să comentez lucrul acesta dar m-au enervat balele cioflingarilor care urlă pe tot net-ul că „huo, te-ai dus la Vântu, te-ai vândut” şi alte tâmpenii de genul ăsta. Dragi neprieteni cu caracter de rahat, omul şi-a schimbat locul de muncă, nu meseria. Ce vă face să credeţi că la Realitatea va fi mai slab decât la Antene? Ce anume vă dă dreptul să caracterizaţi un om pe care nu-l cunoaşteţi? De ce aveţi impresia că o persoană pe care nu aţi angajat-o în niciun fel trebuie să vă facă pe plac? Aaaa, că nu vă place vouă mogulul Realităţii sau că-l preferaţi pe celălalt, al Antenelor, asta e altceva, dar dacă tot mâncaţi din budă, măcar nu plescăiţi, că stropiţi în jur.

Cea mai reţetă de vineri:
De bucurie că e gata săptămâna şi urmează o perioadă (scurtă) de veselie mai mult sau mai puţin organizată, m-am gândit să contribui cu o idee la bunul mers al lucrurilor (în acest sens). Iată: se ia una bucată pepene verde (lubeniţă, harbuz) cam la 5 kilograme, sa ia una bucată sticlă goală în care se toarnă 30 ml. Brandy (recomand Mioriţa, e excelent), 30 ml vodcă (orice, de calitate de la mediu în sus) şi 30 ml. rom negru. Agitaţi sticla, înfigeţi o pâlnie cu ţeava subţire (şi metalică) în pepene apoi turnaţi prin pâlnie, direct în pepene. Lăsaţi pepenele în frigider trei-patru ore apoi week-end plăcut. Şi nu, nu urcaţi la volan după ce aţi mâncat din el, la noi se ia permisul pentru consum de alcool iar o felie dintr-un pepene dres după modelul de mai sus e ceva mai tare decât o bomboană cu rom.

România e ţara în care orice ieşire din casă, orice despărţire de cei dragi, fie ea şi în scopul cumpărării unui pachet de ţigări de la colţul străzii, ar trebui să se lase cu lacrimi, batiste fluturate şi neapărat, dar neapărat, reactualizarea testamentului. Parcă toată ţara asta minunată conspiră la moartea locuitorilor ei. Ieşi din Alimentara – se răstoarnă un camion peste tine. Mult prea greu şi mult prea plin pentru a traversa un oraş, dar cine să-l oprească, şi mai ales, pe unde să circule? Vii cu maşina de la muncă sau de unde vii, îţi cade un pod în cap, pentru că nu a fost ancorat destul de bine şi de sus încât să nu poată fi agăţat de bena unei basculante care nu avea ce să caute acolo. Te întorci din concediu cu familia şi cu maşina din posesie. Dai să ocoleşti o groapă din asfalt, treci prin alta, ieşi în decor, te izbeşti de un copac, maşina ia foc, arzi cu familie cu tot iar românaşii în loc să te scoată sau să dea cu stingătorul, sunt Observator, filmează cu telefonul ca să poată face pe urmă Realitatea. Întâmplări nefericite? Nu, ci o succesiune de evenimente care se fac ghem, se rostogolesc şi acumulează în drumul lor destulă energie pentru a te ucide. Şi o fac. Poate să identifice cineva locul din care începe să se rostogolească acest ghem?

Pe lângă primejdiile de care trebuie să ne ferim zilnic în drumul de acasă la serviciu şi retur (accidente, ceasu’ rău/pisica 13, dude căzând din copaci, sinucigaşi căzând de la balcon, Lamborghini-uri întrecându-se prin oraş), mai avem pe cap şi stressul provocat de odihniţii din Parlament, care sunt într-o continuă stare febrilă. Nu se fac bine niciodată, şi asta nu m-ar deranja, dacă delirul lor n-ar zămisli aberaţii de genul celei care s-a arătat ieri pe bloguri ( Vlad Petreanu, Chinezu, Maria Coman şi alţii au prezentat ştirea) şi la televizor. Da, aceea cu ştirile pozitive şi cele negative, care trebuie să aibă pondere egală în buletinele de ştiri. Ştirista cu care îmi împart viaţa ştie foarte bine că nu sunt încântat de felul în care se fac ştirile (da, eu cred că se fac, în cea mai mare parte) dar nu pot fi de acord cu amestecul unor nepregătiţi şi neterminaţi în „bucătăria” redacţiilor de ştiri, cu atât mai mult cu cât argumentele lor nu conving pe nimeni. Ca să nu mai spun că există deja un cenzor universal şi extrem de eficient: telecomanda. După ce Senatul a adoptat tâmpenia asta în doi timpi şi trei mişcări, m-a cam apucat frica. Mă întreb pe cine o să desemneze pe post de Dumnezeu care să decidă ce e pozitiv şi ce e negativ, că mintea omului clar nu poate hotărâ asta decât în linii destul de şterse şi între limite destul de apropiate. Dar poate că legiuitorul are pe cineva antrenat special pentru asta şi a sosit momentul ca acel cineva să fie pus la treabă.

Azi mă duc la Fisc. Am găsit în cutia poştală o scrisoare prin care sunt somat să merg să plătesc cei 15 lei pe care îi datorez statului, că altfel de bună seamă voi fi executat silit. Două file conţine scrisoarea şi pe niciuna dintre ele nu scrie de cînd datorez 15 lei şi mai ales DE CE, pentru că abia ce a trecut data de 14 Mai 2008, dată la care am fost să-mi achit datoriile faţă de stat, datorii dublate de incompetenţa angajaţilor ANAF care au omis să-mi trimită acasă mai întîi impunerea de plată (factura cum ar veni), mai apoi somaţia de plată pentru că nu am fost să plătesc factura pe care nu mi-au trimis-o. Drag Stat Român, te anunţ că nu eşti prietenul meu, nu te iubesc nici cât negru sub unghie şi dacă va veni vreodată cineva cu gând de cucerire, nu o să otrăvesc fântânile, nu o să ard recoltele şi nu o să-mi iau glanda în munţi. Din contră, o să deschid uşile şi o să accept cu veselie alt stăpân. De tine m-am săturat.

Reţeta de azi:
Ciuperci champignon, cam 4-5. Se taie solzişori (subţiri, subţiri). Se stropesc cu puţin sos de soia (sosul de soia scoate tot ce e mai bun din ciuperci şi chiar banalele ciuperci de cîmp capătă aromă), se lasă să stea aşa cam trei minute apoi se aruncă într-o tigaie în care aţi pus la încins o lingură de ulei de măsline extravirgin (sau orice alt ulei nerafinat). Jumătate de minut ar trebui să vă ajungă pentru a sparge două ouă pe care ar fi bine să le amestecaţi energic după ce le-aţi aruncat peste ciuperci. Sare nu mai trebuie să puneţi pentru că sosul de soia e sărat. Nu ar strica însă să aruncaţi peste ouă trei-patru rondele de ardei iute. Capsaceina din ardei vă va răcori puţin, odată ce trece efectul ei picant. Pe mâine dragii mei.

Justiţia română zboară sub radar. Zboară my ass! Se târăşte pe burtă şi e împinsă cu capul în mocirlă chiar de cei care fac legile, adică asigură pârghiile prin care ea, Justiţia, ar trebui să acţioneze. Ştiţi că nu s-a întrunit cvorumul necesar pentru trimiterea în judecată a lui Miron Mitrea şi Adrian Năstase, nu? Da. Ştie toată lumea. Iar Mitrea, negru de supărare zice că ar vrea să se isprăvească toată povestea asta, să fie trimis în justiţie, să se termine cu purcoiul de acuzaţii nedrepte care îi fac viaţa amară. Problema e că nici el nici soţia lui, deputat şi ea, nu s-au dus să voteze, nici pentru trimitere, nici pentru netrimitere, pe sistemul „scroafa-i moartă-n păpuşoi”. Ce să mai zic? Happy bitchslappin’ day (că mi se pare că s-a adoptat o nouă sărbătoare dedicată bunului simţ, cu ocazia căreia Oarba cu cântarul o ia la poponeţ de la Camera Deputaţilor).

Că veni vorba de scroafe, am văzut aseară la televizor o poveste desprinsă parcă din filmele acelea în care una, legată la mâini ţipă printre gemete : am fost o scroafă rea, pedepseşte-mă”. Nu că aş fi văzut eu vreun film de genul ăsta, doar îmi închipui. Despre ce-i vorba? Un arhimandrit ortodox care slujeşte la Roma (vedeţi imediat ce slujeşte) a apărut într-un filmuleţ în care stătea cuminte pe spate, cu ditamai burdihanul sub el în timp ce doi băieţi îl călcau în picioare, îi dădeau ciorapii la mirosit şi îi mai ardeau câte una din când în când, totul spre bucuria popii. Dacă popa era în elementul lui, băieţii erau de bună seamă amatori sau începători într-ale S&M, altfel nu-l auzeam pe preot întrebând : „ da’ de jignit nu mă jigneşti puţin?”. Ptiu! Jignite-ar toaca să te jignească, perversă mică. Mă rog, mare grasă şi bărboasă.

Pe scurt:
Tricolorii se plâng prin gura lui Cosmin Contra de faptul că au primit prea puţini bani pentru participarea la Euro 2008. Hmm! Cred că banii cei mulţi erau undeva în spatele porţii Olandei dar băieţii noştri n-aveau cum să-i vadă, din moment ce nu s-au apropiat destul de mult de careul de 16 metri.

Un cercetător britanic (pe buneeeee) a publicat un studiu din care reiese că radiaţiile emise de telefonul mobil afectează sistemul imunitar şi chiar calitatea spermei. De acum ne vedem pe mess. Staţi puţin că mă sună cineva. Uff! Sper că urmaşii mei nu vor străluci pe întuneric. Şi dacă vor străluci, să nu strălucească albastru, aş crede mereu că am uitat monitorul pornit.

Reţeta de azi:
Trei felii de pepene galben, copt dar nu foarte copt, puţin tare dar parfumat (se simte asta dacă îl mirosiţi chiar înainte de a-l tăia). Apoi trei felii de şuncă slabă, uscată. Poate fi prosciutto crudo sau o şuncă ţărănească afumată (încercaţi să alegeţi din aceea care nu luceşte în galantar-semn clar că a fost afumată cu fum din pastile). Turnaţi trei stropi de ulei de măsline într-o tigaie antiaderentă (se va încinge extrem de repede) apoi puneţi feliile de pepene fără coajă. Le lăsaţi să se prăjească uşor câte trei minute pe fiecare parte apoi adăugaţi feliile de şuncă. Se vede cu ochiul liber când devin crocante şi veţi şti că e momentul să le scoateţi din tigaie. După ce aranjaţi pepenele şi şunca pe o farfurie, condimentaţi pepenele cu puţin piper proaspăt măcinat. Ştiu, nu e tocmai un prânz, nici mic dejun nu e şi nici desert. E doar o gustare răcoroasă pe care o pregătiţi în cinci-şase minute şi pe care o puteţi acompania cu un pahar de vin alb, licoros.

Văd pe hotnews.ro o serie de stiri scurte (mă rog, nu-s chiar ştir, dar fie) intitulate „Neuronul stingher”. Le trec în revistă repde: Mădălin Voicu spune că nu poate să ia apărarea unui ţigan care nu face treabă, în speţă Bănel Nicoliţă. Foarte corect, înţeleg acum de ce le ia apărarea celor care „fac treabă” prin Italia, Spania, Fraţa, Irlanda…
Ştirea numărul doi: Alicia Silverstone e vegetariană de 10 ani şi spune că şi câinii ei sunt vegetarieni, ba mai mult, nici nu mai au probleme cu flatulaţiile. Nu ştiu ce să spun. Aţi încercat vreodată să mâncaţi doar fasole? Sau doar soia? În fine, mă bucur pentru Alicia, care a descoperit se pare matoda de a împrieteni lupul şi mielul. Ori asta, ori câinii ei sunt gay, se uită toată ziua la Sex an the city, beau Cosmopolitan şi ronţăie la asparagus pentru că nu au curaj să pună colţii pe un os de pui.

Preţul petrolului creşte. Normal, saudiţii s-au angajat să mărească producţia dar n-au făcut-o. De ce ar face-o, atâta vreme cât produsele petroliere se cumpără în disperare chiar şi aşa, scumpe? Cine vrea profituri mai mici? Bine, criza mondială ar putea avea şi urmări benefice nebănuite. John McCain, candidatul republican pentru Casa Albă vine cu o idee minunată, pe care aş crede-o dacă nu ar fi campanie la ei: acordarea unui premiu de 300 de milioane de dolari celui care vine cu o invenţie revoluţionară, care să înlăture dependenţa de petrol (o baterie, o măslină atomică, o ceapă verde cu care să funcţioneze babanele Suv-uri americane, orice). Yeah, right!

M-a înduioşat profund succesul înregistrat de reţeta pe care v-am prezentat-o cu ocazia postării anterioare. Din acest motiv (eu fiind o fire sensibilă şi degrabă impresionabilă) am decis ca măcar până trece vara să vă scriu câte o reţetă pe zi, chiar şi aşa, din cap şi fără poze. O să încerc să vi le dau doar pe cele simple. Uite-o pe cea de azi:
Avem nevoie în primul rând de trei felii de pâine (ok, două sau chiar una, pentru doamnele şi domnişoarele care-şi fac griji pentru siluetă, lucru pentru care le iubim) neagră. Încercaţi să citiţi eticheta, dacă vedeţi pe ea urmă de brunat sau alte substanţe pe care nu le găsiţi între clasicele „făină, apă, drojdie, sare, tărîţe”, încercaţi cu altă pâine. Prăjiţi feliile suav (fie pe o plită, pe un gril sau în prăjitorul de pâine), să devină uşor crocante la suprafaţă dar să rămână moi în mijloc. Apoi luaţi urda pe care nu v-am spus cum să o pregătiţi dar vă spun acum, aşa că: la un pumn de urdă zdrobită adăugaţi o pişcătură de sare, trei frunze de busuioc tocate mărunt, trei-patru stropi de ulei de măsline (dacă aveţi cumva ulei extravirgin de dovleac vă puteţi produce o surpriză extrem de plăcută) şi trei-patru rondele fine de ardei iute. Întindeţi un strat grosuţ de urdă peste feliile de pâine pe care, dacă vreţi, puteţi să le frecaţi cu un căţel de usturoi, dar gentil, ca şi cum le-aţi mângâia doar. Rezultatul- trei (două, una) bruschette perfect aromate, puţin pişcăcioase la limbă, hrănitoare şi relativ răcoroase. Poftă bună.

Deşi sunt ambidextru, mâna mea stângă e mult mai puţin vinovată decât dreapta. Înţelegeţi voi de aici ce vreţi. Ce vreau să spun de fapt? Că pe lumea asta nu mai e dreptate. Sâmbătă, mâna mea stângă a fost înţepată de o gâză, probabil o albină, care dacă n-a fost trimisă de Dumnezeu să mă vindece de reumatism, apoi de bună seamă a fost trimisă să-mi înţepe degetul arătător cu care precis voi fi arătat pe cineva pe nedrept. Degetul s-a umflat, lucru normal dacă mă gândesc că albina e binecuvântată cu venin la capătul acului. Acum văd că umflătura migrează din deget spre dosul palmei. Deja nu mi se mai văd vinişoarele şi mâna stângă arată ca mânuţa unui copil obez. Probabil în două-trei zile toxina va fi anihilată sau eliminată. Câtă vreme mă va mai încerca senzaţia neplăcută mă voi întreba “de ce nu dreapta?”.

Cădem ca muştele. Pe străzi, în tramvaie, la coadă la buletine, în drum spre bancă, la serviciu. La noi acasă e răcoare. Doar 25 de grade Celsius. Şi scade. Noaptea e bine, dormim cu gemul deschis. Pe care îl închid pe la 6 dimineaţa pentru că două proaste de păsărele (nu, nu păsărici) se ceartă sub pervaz în fiecare zi după ce se luminează. Pas de mai dormi după ce apuci să vezi lumina. Te mai foieşti un pic, de pe stânga pe drepta. Apoi cafea. Apoi te întrebi cum să convingi păsărelele să se certe mâine sub alt pervaz.

Azi, salată. Un ardei copt şi curăţat, apoi tăiat în ineluşe moi dar crocante(l-am lăsat să se pătrundă doar pe jumătate). O roşie tăiată în bucăţi mici, 150 de grame de caşcaval sau mai bine feta, că e mai cremoasă şi se îmbină perfect cu dressingul făcut din jumătate de pahar de iaurt slab, subţire, o liguriţă de ulei de măsline, sare doar o idee pentru că brânza e deja sărată, puţin piper şi un strop de zeamă de lămâie. Şi câteva fire de mărar verde. Şi trei felii subţiri de costiţă afumată şi prijită cam cât ai gândi. Şi jumătate de oră la frigider. Aşa ceva…

Acasă. Obosit. Mulţumit. Poze? Aham.

Fata…maşina…

O piedică în calea uitării

Pe drumuri de munte

Acolo, mergem acolo.

Mda..


Ne-am împrietenit destul de repede

Zăpadă???

The Bulls

Am ajuns…

…aici…

…printre nori…

Să-l iau? Să nu-l iau?

Uff! Ce departe stau..

Go West!

Mr. Big

The Bull, the vaca.


Dacă tot am venit până aici…

…sigur că da, cu plăcere.


Poză incendiară fără fată goală.


Nu am lăsat PET-uri iar flora montană a supravieţuit.

Sâmbătă vom fi aici. Toată ziua şi toată noaptea. Duminică după prânz : poveşti, poze şi detalii despre cum vom fi tulburat liniştea gurii de rai. Să v-o mai spun pe aia cu ocaziile sau…?
Sănătoşi şi cu voie bună, aşa mi-ar plăcea să ne revedem înaintea unei noi săptămâni. Pe curând dragii mei.