Trafic, Emo şi carisma lui Valentin Stan

Programul meu de muncă începe de obicei la ora nouă dimineaţa. Ieri mi-am propus să ajung la opt, aveam de recuperat ceva timp, de citit căruţa de e-mailuri adunate în zilele de joi şi vineri când am lipsit din birou, în fine, chestiuni prea puţin palpitante. Puţin palpitant a fost şi drumul spre ogorul pe care lucrez. Am ieşit din casă la 7 şi jumătate şi am ajuns la destinaţie la 9 fără un sfert, cam la patru kilometri distanţă. Nu, nu pe jos, cu maşina. Am străbătut centrul oraşului relativ repede, în ciuda agitaţiei matinale. Apoi, în pragul periferiei s-a înfundat socoteala. Se lucrează cu mult cap pe Calea Clujului din Oradea, pe ambele sensuri simultan. Lucrările ar trebui să se încheie la sfârşitul anului 2009. Pun pariu că se vor încheia cam prin 2011, asta dacă mai rămâne lumea asta în picioare. Între timp, din cauza lor, cei care vor să iasă din oraş dimineaţa la opt parcurg trei sute de metri în jumătate de oră. Adică zece metri pe minut. Cei care ies din oraş la ora patru după prânz parcurg această distanţă într-o oră. Fireşte, toată lumea e relaxată, nimeni nu claxonează, oamenii sunt înţelegători şi plini de bun simţ. Ce am scris până acum va aduce zâmbete pe chipurile celor care trăiesc în Bucureşti, ei trăiesc pe şosele cu viteza de 0,3 km/h de ani de zile. Mi se pare că trăim într-un cerc vicios cu pereţii tripli. Cu cât îţi merge mai bine, cu atât te simţi mai prost. Cu cât te simţi mai prost, cu atât te distrugi şi mori mai repede. Deci cu cât îţi merge mai bine, cu atât mori mai repede. Asta înseamnă că dacă îţi merge rău te vei simţi bine şi vei trăi mult? Puţin probabil. Avem scăpare din lumea asta? Na, că am ajuns la paragraful următor…

Fiecare scapă de lumea asta cum poate. Unii dintre noi aleg să rezilieze unilateral contractul cu viaţa, tot mai mulţi în ultima vreme, tot mai tineri parcă. Din câte am înţeles, gestul ăsta se lasă cu penalităţi, cel puţin în cultura noastră. Din păcate noi nu lăsăm penalităţile în seama celui căruia îi recunoaştem dreptul de a le acorda şi ne apucăm să le aplicăm după cum ne taie mintea cea puţină. Le aplicăm în egală măsură morţilor şi viilor. O fetiţă s-a sinucis, la ştiri au spus că era EMO şi că acest curent încurajează sinuciderea. După câteva zile, un tânăr s-a atârnat de un cireş şi de un gât (al său, mai exact). Ziarele au scris că era adept EMO. Adept? Nu e un cuvânt cam greu? Cu atât mai mult cu cât EMO nu e o religie, nu e un cult, e o stare de spirit. E drept, manifestată prin frizuri cu aspect sumbru şi machiaj ilar dar..”orişicât”. Chiar şi cuvântul „fan” mi se pare cam tare. Cred că „EMO” ar trebui să fie suficient. Povestea asta îmi aminteşte de bau bau şi îngerii negri. Mituri inventate pentru a speria copiii. Cu diferenţa că „sinucigaşul EMO”are altă ţintă, e un mit de speriat părinţii. Măcar de ar face-o.

L-am auzit aseară pe Ion Cristoiu la Sinteza Zilei pomenind despre un sondaj făcut printre fetele de liceu, sondaj referitor la politicieni (primarul ideal sau ceva asemănător), sper să nu mă înşel. Oricum, nu asta e important, importantă e concluzia sondajului: omu’ superior, ideal sau cum i-o fi zicând, ar trebui să aibă carisma lui Valentin Stan. Ori studiul a fost făcut de cercetătorii britanici infiltraţi cu dibăcie de „007” în rândul sociologilor români, ori fetele de liceu sunt ceva mai miştocare decât fetele din vremea în care am făcut eu liceul. Poate greşesc şi de la asta mi se va trage osânda, dar cred că între Valentin Stan şi carismă nu există nici un fel de relaţie. Nici nu se pupă, nici nu se înjură. Dacă l-aş putea bănui de ceva pe Valentin Stan, apoi de carismă nu l-aş putea bănui niciodată. Mai degrabă e carismatic piciorul de lemn al lui Prigoană decât dl. Vali. Măcar în ochii şi mintea mea. Dar dacă fetele de liceu spun că e…cine-s eu să mă pun contra?