Adi Hădean

În adâncurile mele sunt bătrân. Şi conservator, ca toţi bătrânii. Sau aproape toţi. Mă las obişnuit cu noul şi schimbarea pentru că altfel învelişul meu cel tânăr nu ar putea supravieţui până să mă ajungă din urmă. La 18 ani mă pregăteam să împlinesc 30. Acum sunt aproape de 65. Am ritualuri pe care le respect. Şi dacă nu le am , îmi pare rău şi jinduiesc după ele. Mi-am dat seama de asta încă o dată azi. Dimineaţă am fost la frizer. Un sfert de oră, pe ceas. Frizură ca în Prison Break. Practic, folositor, rapid. Fac asta o dată pe lună, sâmbăta. Apoi mă duc la piaţă. Pe jos, de dragul plimbării. Sunt doar doi kilometri dus-întors şi nu cumpăr tone, să car ca sclavul. Cartofi noi, ceapă verde, roşii, căpşuni, carne de pui pentru grătar şi flori de câmp pentru draga mea. Dacă nu fac asta într-o săptămână, (mă refer la mersul la piaţă, pe jos, agale şi cu ochii atenţi după schimbările care se produc pe traseu de la o săptămînă la alta) nu mă simt bine. Am senzaţia că am pierdut o ocazie şi aştept cumva nerăbdător sâmbăta următoare.

Duminicile sunt mai simple. Mic dejun în doi (se întîmplă şi sâmbăta şi fără el mi-ar fi greu tare), plimbare prin centru, ieşit la iarbă verde sau plecat acasă, la părinţi. Asta dacă nu suntem consemnaţi în oraş din motive ce ţin de profesia Ralucăi. Apoi o bere sau un pahar de vin cu vecinii, la umbra nucului din curte, cu mierlele forfotind în jur. Momente de care mă bucur ca şi cum ar fi cadourile de Crăciun. Poate nu o arăt de fiecare dată dar nu ştiu ce m-aş face fără ele. Sunt momentele mele de sănătate psihică,momentele în care simt că ancora e grea şi autistul din mine nu poate fi clintit nici un grad spre stânga sau dreapta.

E oficial, mergem în Spania. Pe 13 August. Azi am plătit biletele de avion. L-am anunţat pe fratele meu care mi l-a dat pe Paul (nepoţelul meu) la telefon, să-mi gângurească lucruri de neînţeles dar destul de convingătoare pentru a simţi că luna August e prea departe. Dar două luni şi jumătate trec repede, ştiu asta. La câtă treabă am, nici n-o să bag de seamă. O să vă aduc poze, promit. Sau o să vă trimit. Încă mai încerc să o conving pe Raluca să ne mutăm în Andaluzia cea uscată şi pietroasă dar atât de prietenoasă.

Pe când mă întorceam acasă de la frizer, pe pietonalul orădean, am primit un fluturaş care mă informa despre internetul fără fir de la Vodafone şi beneficiile pe care le aduce el. Cel care mi-a dat fluturaşul arăta ca un EMO. De bună seamă că era un EMO. Mi-a trecut prin cap să-i spun că internetul fără fir de la Vodafone e de rahat şi merge ca porcu’ mereu dar m-am abţinut. Nu mi-aş fi iertat niciodată un gest necugetat al puştiului. Bine, nu ştiu ce gest necugetat ar fi putut face, eventual să se arunce în fântâna arteziană cu becuri sperând la o electrocutare rapidă şi fără suferinţă..

O veste bună, cel puţin pentru orădeni: se redeschide grădina de vară, fosta terasă Oradea. Acum se numeşte Kokoon, are mobilier nou şi la fel de multă umbră ca pe vremuri. A stat închisă 4 ani la rând cred şi asta s-a văzut şi simţit (în mintea mea de bătrîn cu ritualuri). Cred că o voi vizita dar mă îndoiesc că voi găsi acolo ce am pierdut odată cu trecerea vechiului şi venirea noului: serile din prima studenţie, cu beri, cu Gabi Bonaciu şi Alexandru, cu ospătăriţe moştenite din sistemul de stat, respectuoase, glumeţe şi pricepute, cărora le lăsai bacşiş de drag. Şi de dragul lor dar şi pentru că sperai să renunţe la uniformele croite parcă de Elena Ceauşescu însăşi şi la ghetuţele decupate în faţă şi la călcâi.