Fereşte-mă de cel cu mintea odihnită…

Anul 2001 m-a prins în studioul Radio Contact în Oradea. Tot acolo m-a prins şi ea, fiinţa pe care am încercat să o înţeleg şi să o percep ca pe un om. Nu pot, mi-am atins limitele din acest punct de vedere. Să vă povestesc:

Într-o seară sună telefonul din studio. O voce feminină vrea să facă o dedicaţie (se mai fac şi acum la posturile de radio, atunci se făceau multe de tot). Mă execut, în fond asta trebuia să fac în acel interval. În trei minute sună iar, aceeaşi voce, altă dedicaţie, de data asta cu o poezie ataşată. Îi spun că-mi pare rău dar nu pot să-i citesc poeziile pe post, nu aveam nici timp pentru asta şi nici nu era seara de cenaclu literar. Acela a fost începutul. Două ore, trei ore pe zi, în funcţie de segmentul orar în care aveam emisie, suna telefonul. Fără oprire. Ridicam, puneam receptorul în furcă, suna instant, probabil forma pe speed dial. Ea, de fiecare dată, în fiecare zi, de zeci de ori într-o oră. De fapt, de peste o sută de ori într-o oră. Suna de pe telefonul de acasă, de pe telefoane publice, ba chiar şi de pe telefonul de la serviciu.

Într-o zi primesc un e-mail pe adresa de serviciu. Cu datele mele private, adică serie, număr de buletin, situaţie şcolară, CNP. Mailul era de la ea. Am aflat că lucra în contabilitate la Universitatea Oradea, aşa a căpătat acces la dosarul meu. Am luat legătura cu conducerea Universităţii. Care s-a îngrozit când a văzut listele cu apeluri de pe telefoanele instituţiei spre telefonul Radio Contact. Şi care apoi a concediat-o, nu ştiu exact în ce condiţii. Ştiu doar că imediat au început mesajele de ameninţare. Oribile dar deloc impresionante, sunt mare, ştiu şi jiu jitsu şi nici măcar băieţaşii pe care i-a pus să mă sune nu m-au făcut să tremur. Într-o zi m-a aşteptat pe treptele radioului cu tămâie „să iasă dracii din mine”. A fost singura dată când am văzut-o. Sper să fie şi ultima. Nu vreau să vorbesc despre atributele fizice, încerc să nu evaluez oamenii după criterii superficiale. Fireşte, după doi ani de hărţuire zilnică, diplomaţia mea era franjuri aşa că i-am spus relativ scurt (abţinându-mă de la a o brusca sau înjura, cum am fost tentat în momentul în care i-am auzit vocea) să se care. Apoi mi-am văzut de drum.

După doi ani de „relaţie” neîntreruptă (am luat legătura cu Poliţia, le-am prezentat o casetă cu înregistrarea ameninţărilor ei, au râs, m-au întrebat ca atâţia alţii „da’ ce i-ai făcut atât de bine încât nu se mai descaţă de capul tău?”, mi-au spus că nu există lege care să mă ajute), am plecat în Baia Mare. Unde am început să lucrez la un alt post de radio. Ea a sunat la Radio Contact, s-a prezentat drept nu ştiu ce persoană cu care avusesem un contract şi a cerut numărul meu. Directorul RC Baia Mare a avut un moment de inspiraţie şi nu i-a dat numărul personal ci pe cel de la studio. Ceea ce nu a fost tocmai bine. Pentru că într-o zi sună telefonul când eram în emisie şi îi aud vocea : „Hădeanuleeee, ce faci? Ştiu adresa ta, o să trec pe la ai tăi să le spun că m-ai lăsat gravidă”. I-am spus ceva de genul „aş fi preferat să te lase Dumnezeu ceva mai sănătoasă la cap”, lucru care a enervat-o teribil. Au urmat alţi doi ani de veselie, în acelaşi ritm. Colegii mei deja ştiau, după râsetele iniţiale şi măgărismele de genul „ i-ai pus-o magistral, te premiem, bla bla, (glumiţe de şantier, mă rog), au început să resimtă şi ei iritarea. Şi atunci am început să râd eu.

Am schimbat locul de muncă, am început să fac programe pentru o televiziune locală. Acolo, o secretară drăguţă, din cântecul „eşti frumosă fată, da’ eşti proastă”, extrem de amabilă de altfel, i-a dat numărul meu de mobil. Cel personal, fireşte. Şase luni, cât mi-a trebuit să mă hotărăsc să-mi schimb numărul pe care îl aveam de câţiva ani, au fost telefoane, apeluri, sms-uri nenumărate. Apoi mi-am luat alt număr. După aproape un an de linişte (plecasem de la televiziunea respectivă), poate ceva mai mult, m-am întors la Oradea. Unde m-a găsit iar. Am aflat că e măritată şi că are un copil. I-am spus (cînd a sunat iar la radioul la care lucram acum 3 ani şi jumătate) că o să-l caut pe soţul ei şi că o să-i spun despre ea. Părea că s-a potolit. O vreme. Apoi mi-am făcut site, am început să lucrez iar pentru televiziune, beculeţele ei s-au aprins. Mi-am spus „hai să fiu un bun creştin, să o las în plata Domnului şi să o tolerez pe site atâta vreme cât nu întrece măsura. Dar obiceiurile proaste mor greu (sau defel) şi a început să-mi jignească musafirii. Lucru pe care nu-l admit. Aşa că am început să-i şterg înregistrările. Am şters cam opt utilizatori pe care şi i-a făcut până acum. Cu siguranţă vor mai fi şi alţii.

Cu siguranţă vor mai fi invective, scuze în momentele de luciditate, implorări în altele. Atâta doar că nu mai vreau să fiu un bun creştin, nu în cazul ei. Motiv pentru care am spus povestea asta. Nu am chef să stau acum şi să caut printre comentariile de pe site dar poate le găsiţi voi. Sunt semnate elinor, kaa, teresa, russandra, mihai, george, giulia, cleopatra. Şi mai sunt şi alte semnături dar nu vreau să-mi forţez acum memoria. Pe cele mai jegoase le-am şters imediat după publicare dar au mai rămas destule, oricum, sunt spre o mie de comentarii deja şi nu am răbdare, nici timp să le iau acum pe toate la puricat. În fine, asta-i povestea. Autorul ei moral se numeşte (se numea înainte de a se mărita) Anca Frăţilă.
Update: Înclin să cred că numărul 0732649958, de pe care primesc în draci mms-uri în căsuÅ£a de mail, mai cu seamă de când am postat povestea asta, e tot al ei.Â

Tweet