Emisii, „amoare” şi vin cu ciocolată

Mă răsfăţ. După o zi de alergătură prind un răgaz şi mă aşez în faţa PC-ului. Un pahar cu vin roşu, un amestec de Cabernet Sauvignon şi Merlot, îmi mângâie ochii obosiţi iar conţinutul lui îmi va mângâia în curând paiplele gustative. Alături de tastatură, pe o farfurioară mică şi albă se odihnesc două pătrăţele subţiri de ciocolată neagră cu 85% conţinut de cacao. Bună. Amară şi neagră ca noaptea din urechea unui african din Massai Mara. Balansul fragil dintre gustul dulce-amar al vinului şi gustul amar-dulce al ciocolatei se situează pe scara valorilor mele gastronomice undeva în buza perfecţiunii. Fireşte, nu aş putea trăi în fiecare zi cu asta, nici nu îmi doresc, răsfăţul zilnic se scutură de valoare, devine banal, n’est pas? Şi pentru ca ziua să se încheie bine, Femeia mă atinge cu un compliment referitor la o combinaţie de căpşuni, ananas şi grappa care mi-a ieşit acum câteva zile din minte. Orgoliul meu e mulţumit şi grozav de împăcat cu „amoarea” cu care e obligat să-mi împartă sufletul. Uneori, orgoliul meu se înfoaie ca un arici şi vrea să alunge porumbelul dar se vede treaba că se înfoaie degeaba. În ciuda vinului cu ciocolată, nu voi insista cu dulcegăriile. Femeia ştie de ce şi asta e de ajuns.

De două, aproape trei săptămâni, nu mai reuşesc să stau pe blog (şi bloguri vecine şi prietene sau mai puţin prietene) în timpul zilei mai mult de un minut pe oră. Nici seara nu prea pot să recuperez. Nu intru în fibrilaţie dacă nu deschid blogul dar parcă mă obişnuisem să trec pe la oameni, să mai las câte un comentariu, să mai schimb o părere. Mă obişnuisem să postez dimineaţa pe la 9, după ce făceam o scurtă revistă a presei. Cum „orice învăţ are şi dezvăţ”, îmi schimb obiceiurile legate de blog. Scriu pe la ora 23 şi postez pe la miezul nopţii. De aceea mai pedalez în gol şi uit de diferenţa dintre „azi” şi „mîine”. Dar mă bazez pe faptul că înţelegeţi din prima ce vreau să spun, şi nu pentru că aş fi eu foarte elocvent ci pentru că (am observat eu în timp) sunteţi deschişi şi deştepţi. Cu mici excepţii, dar nici acelea nu sunt reprezentate de oameni proşti ci de nebuni. Dar, ce să-i faci, Dumnezeu a făcut d’alde noi cam din toate felurile şi mărimile, cumva-cumva ne protejăm, cumva-cumva îi respingem pe cei care vor să ne mănânce sufletul şi minţile.

Ştirile lumii noastre mici sunt dominate de cutremurul din China şi campania electorală din România. Nu îmi dau seama care dintre cele două dezastre e mai mare. Cel care a curmat într-o singură scuturătură a scoarţei aproape 70 de mii de vieţi sau cel care în urma a 30 de zile de convulsii va afecta pentru patru ani vieţile a câteva milioane de oameni. Şi nu în bine, nu cred că în bine. Dacă mă duc la vot? Pentru ce? Ca să schimb ceva? Nu cred că pot schimba nimic. De aceea nu mă duc. Atâta vreme cât am de ales între „prost” şi „mai prost”, refuz să mai particip la mascaradă. Las 1 Iunie pentru copii şi lipsa lor de vină.

Citesc pe hotnews.ro că un grup ce poate fi găsit pe grassfire.org organizează o zi a risipei mondiale a energiei, pentru a balansa cumva ziua Pământului şi toată povestea asta cu încălzirea globală, efctul de seră şi emisiile de gaze nocive în atmosferă. Cică scopul declarat al iniţiativei e acela de a-i ajuta pe americani să scape de „vina emisiilor de carbon indusă de alarmiştii climatici”. Vină zici? La un neam caracterizat prin indolenţă, incultură, proaste maniere şi violenţă rasială? Mă laşi? Nu, serios, mă laşi? Care ar putea fi argumentul pentru o zi a risipei mondiale? „Hai să-i dăm în blană că oricum murim?” Probabil. I-am categorisit prea dur şi prea lipsit de argumente pe americani? Poate, dar nici cu ei nu mi-e ruşine când e vorba de poreclit lumea. Cred că e destul pe azi, mai arunc o privire pe câteva bloguri, să văd ce mai zic prietenii mei pe care nu-i cunosc. Şi o să mă uit şi la prietenii mei pe care îi cunosc. Şi la cei pe care îi cunosc dar ei cred că nu-i cunosc. Bună dimineaţa.