De la capăt…

Mă întreabă unii dintre prietenii mei cât de des pot să o iau de la capăt, câtă energie mai am. De dragul conversaţiei le răspund (unora dintre ei) că am destulă energie şi că pot să o iau de la capăt de câte ori e nevoie. În sinea mea ştiu că nu-i aşa, după cum ştiu că o schimbare nu aduce contorul la zero. Ar fi prea frumos. O schimbare intervine uneori exact atunci când e nevoie (nu cunosc toţi factorii care o determină) şi de obicei te ia exact aşa cum eşti, pregătit sau nepregătit. Mie mi-a plăcut să fiu mereu pregătit pentru altceva. Am încercat să-mi trăiesc viaţa cu gândul că lucrurile bune abia urmează, asta din momentul în care am constatat că nu voi putea cânta niciodată la chitară şi că expresia pesimistă şi profundă nu mai atrage gagicile. Ca să n-o mai lungesc: de luni mă prezint la Casa Auto în Oradea, reprezentantul Mercedes, Ford şi Hyundai, unde voi ocupa poziţia de coordonator al departamentului de marketing. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că-mi dă ocazia să trăiesc din lucruri către care mă duce mintea şi „sper să fac o figură frumoasă şi să confirm pe post”, vorba lui nea Piţi. Vă mulţumesc şi vouă pentru gândurile bune şi vă prezint ştirile:

Cu ocazia Izvorului Tămăduirii, credincioşii (dar şi necredincioşii şi păgânii) din Piteşti au primit cadou o gaură în magistrala de apă caldă. Până la ora asta (12.11) nu s-a petrecut nicio minune care să le redea apa caldă piteştenilor. Probabil de sărbători urgenţele sunt mai puţin urgente, meşterii instalatori au rătăcit cheia franceză şi câlţii au fost folosiţi la aprinsul grătarului de 1 Mai. Eu zic să încerce înfundarea ţevii de apă caldă cu apă rece. Pe vremea lui Ceaşcă funcţiona perfect. Vestea bună e că nu a fost un atentat Al Qaeda. Vestea proastă e că orice ţeavă se poate sparge oricând, cu efecte mult mai grave decât irosirea a câteva sute de mii de litri de apă. Sistemele prin care curge apă în ţara asta sunt mai mult decât depăşite iar puţinele excepţii sunt simple picături într-un ocean de apă menajeră.

Rămânem în zonă. Adică sărbători şi Argeş. Unde un nene a depus plângere la OPC pentru că s-a îmbătat dintr-o singură bere. Nu scrie dacă înainte de singura bere a mai fost un pic de vin, două-trei ţoiuri de ţuică sau un piculete de lichior. Sau poate nişte bomboane cu rom. Nu scrie nici dacă omul avea o constituţie mai firavă, asta putând explica într-o oarecare măsură absorbţia rapidă a alcoolului. Nu scrie nici ce bere era, asta chiar m-ar fi interesat. Că veni vorba de bere tare, în Chişinău am băut o bere care aproape că m-a pus în cap (cur, whatever), avea 14% alcool. Bere rusească. Ăştia lucrează temeinic. Tancurile lor sunt mai tari, vodca mai tare, berea mai tare decât vodca (mă rog, exagerez puţin). E clar, ruşilor le place tare. Acelaşi lucru l-am auzit şi despre rusoaice. Ceea ce nu le scoate cu nimic în evidenţă faţă de restul lumii dar e bine de ţinut minte, just in case…

La Arad s-a deschis cel mai mare ştrand din Europa de Est. Poartă numele zeului mărilor, pun pariu că a fost sfinţit, aşa cum sunt sfinţite toate lucrurile mari, mici sau mici de tot din România. Ştrandul e pe malul Mureşului, se întinde pe 28 de hectare şi adăposteşte peste 100 de spaţii comerciale. În plus, oferă numeroase posibilităţi de petrecere a timpului liber. Şi, dacă suntem cuminţi, o să ne pună şi apă în bazine. Nu-i o glumă, încă nu ne putem scălda în ştrandul din Arad pentru că bazinele-s goale. Că fin’că se mai lucrează la ele. Asta însă nu a împiedicat organizarea unui festival al berii în incinta lui, festival ce se întinde pe 4 zile. Ceea ce mă face să cred că între bere, pişu şi înot nu-i nicio legătură, deşi Bivolaru a reuşit să convingă o mulţime de oameni de contrariu. Andreea, ai legătura.