Oamenii lui Dumnezeu au investit serios în imobiliare. Acestea sunt casele LUI din Oradea, într-un cerc cu raza de 500 de metri. În tot oraşul sunt mult mai multe şi încă se mai ridică. Probabil asta explică avântul pieţei construcţiilor. Adică, de bună seamă, unde a investit Providenţa nu poate fi loc de eroare. Nu?
În adâncurile mele sunt bătrân. Şi conservator, ca toţi bătrânii. Sau aproape toţi. Mă las obişnuit cu noul şi schimbarea pentru că altfel învelişul meu cel tânăr nu ar putea supravieţui până să mă ajungă din urmă. La 18 ani mă pregăteam să împlinesc 30. Acum sunt aproape de 65. Am ritualuri pe care le respect. Şi dacă nu le am , îmi pare rău şi jinduiesc după ele. Mi-am dat seama de asta încă o dată azi. Dimineaţă am fost la frizer. Un sfert de oră, pe ceas. Frizură ca în Prison Break. Practic, folositor, rapid. Fac asta o dată pe lună, sâmbăta. Apoi mă duc la piaţă. Pe jos, de dragul plimbării. Sunt doar doi kilometri dus-întors şi nu cumpăr tone, să car ca sclavul. Cartofi noi, ceapă verde, roşii, căpşuni, carne de pui pentru grătar şi flori de câmp pentru draga mea. Dacă nu fac asta într-o săptămână, (mă refer la mersul la piaţă, pe jos, agale şi cu ochii atenţi după schimbările care se produc pe traseu de la o săptămînă la alta) nu mă simt bine. Am senzaţia că am pierdut o ocazie şi aştept cumva nerăbdător sâmbăta următoare.
Duminicile sunt mai simple. Mic dejun în doi (se întîmplă şi sâmbăta şi fără el mi-ar fi greu tare), plimbare prin centru, ieşit la iarbă verde sau plecat acasă, la părinţi. Asta dacă nu suntem consemnaţi în oraş din motive ce ţin de profesia Ralucăi. Apoi o bere sau un pahar de vin cu vecinii, la umbra nucului din curte, cu mierlele forfotind în jur. Momente de care mă bucur ca şi cum ar fi cadourile de Crăciun. Poate nu o arăt de fiecare dată dar nu ştiu ce m-aş face fără ele. Sunt momentele mele de sănătate psihică,momentele în care simt că ancora e grea şi autistul din mine nu poate fi clintit nici un grad spre stânga sau dreapta.
E oficial, mergem în Spania. Pe 13 August. Azi am plătit biletele de avion. L-am anunţat pe fratele meu care mi l-a dat pe Paul (nepoţelul meu) la telefon, să-mi gângurească lucruri de neînţeles dar destul de convingătoare pentru a simţi că luna August e prea departe. Dar două luni şi jumătate trec repede, ştiu asta. La câtă treabă am, nici n-o să bag de seamă. O să vă aduc poze, promit. Sau o să vă trimit. Încă mai încerc să o conving pe Raluca să ne mutăm în Andaluzia cea uscată şi pietroasă dar atât de prietenoasă.
Pe când mă întorceam acasă de la frizer, pe pietonalul orădean, am primit un fluturaş care mă informa despre internetul fără fir de la Vodafone şi beneficiile pe care le aduce el. Cel care mi-a dat fluturaşul arăta ca un EMO. De bună seamă că era un EMO. Mi-a trecut prin cap să-i spun că internetul fără fir de la Vodafone e de rahat şi merge ca porcu’ mereu dar m-am abţinut. Nu mi-aş fi iertat niciodată un gest necugetat al puştiului. Bine, nu ştiu ce gest necugetat ar fi putut face, eventual să se arunce în fântâna arteziană cu becuri sperând la o electrocutare rapidă şi fără suferinţă..
O veste bună, cel puţin pentru orădeni: se redeschide grădina de vară, fosta terasă Oradea. Acum se numeşte Kokoon, are mobilier nou şi la fel de multă umbră ca pe vremuri. A stat închisă 4 ani la rând cred şi asta s-a văzut şi simţit (în mintea mea de bătrîn cu ritualuri). Cred că o voi vizita dar mă îndoiesc că voi găsi acolo ce am pierdut odată cu trecerea vechiului şi venirea noului: serile din prima studenţie, cu beri, cu Gabi Bonaciu şi Alexandru, cu ospătăriţe moştenite din sistemul de stat, respectuoase, glumeţe şi pricepute, cărora le lăsai bacşiş de drag. Şi de dragul lor dar şi pentru că sperai să renunţe la uniformele croite parcă de Elena Ceauşescu însăşi şi la ghetuţele decupate în faţă şi la călcâi.
Sună ca numele unei firme de avocaţi. Ar putea fi, dar nu e. E doar un titlu inspirat de cel mai recent cutremur, cel din Islanda. 6.1 pe scara Richter, 10 km adâncime. Adică a fost un cutremur puternic. Cel mai puternic ar fi unul de 9 grade Richter dar frumuseţea sistemului de gradare a intensităţii mai sus numit e că de la 6.1 la 6.2 creşterea e atât de mare încât îţi doreşti să nu afli niciodată cum e un cutremur de 6.3. Da, oamenii din ţările civilizate sau des vizitate de cutremure nu se emoţionează prea tare la gândul că ar putea da peste ei un cutremur sub 7 grade dar eu mă gândesc acum la cetăţenii din ţările necivilizate, mai exact la România cea plină de clădiri vechi şi neconsolidate, la România cea plină de blocuri din prefabricate aşezate unele peste celelalte precum cărţile de joc dintr-un castel făcut după ce te-ai săturat de „solitaire”. Văd că anul ăsta sunt la modă cutremurele. Să sperăm totuşi că nu strănută ţestoasa pe spinarea căreia se sprijină România. Cum adică…nu stă pe ţestoasă? Şi atunci, de ce se mişcă atât de încet?
Am citit despre Tokes Laszlo şi despre frustrările sale izvorâte din faptul că peste 40 de preoţi reformaţi au ales să candideze pe listele UDMR, adică pe listele duşmanului. El, Tokes, spune că UDMR a mituit preoţii. Foarte tare! Să fiu sincer, mă doare-n…nu, nici acolo nu mă doare de frustrările sau trădările lui Tokes si ale popilor, indiferent de felul în care-l slujesc pe Dumnezeu (spun ei, că eu nu-i cred). În schimb îmi pare bine cumva pentru faptul că ungurii din România au de ales între mai multe tabere. Alcătuite pe criterii etnice dar oricum, mai multe. Pentru că mie mi-e clar: concurenţa duce la performanţă. În cazul ungurilor, care chiar şi depresivi şi predispuşi la suicid (o spun studiile, nu eu) sunt destul de înclinaţi spre performanţă şi civilizaţie. În cazul românilor mai am rezerve, la noi concurenţa încă mai înseamnă „ să moară mă-ta şi capra ta, bre vecine”.
Prietenul nostru Traian Băsescu ne îndeamnă să mergem la vot. Că dacă nu, cică nu mai avem dreptul să ne plângem. Ba eu cred că atât vreme cât plătesc impozite, taxe, contribuţii mii şi stele făclii, pot să mă plâng indiferent de numărul ştampilelor pe care le pun pe buletinele de vot, indiferent de opţiunile mele politice. Mai spune preşedintele (pe un ton de avertizare) că persoanele alese duminică vor administra 20 de miliarde de euro. Asta e cu adevărat vestea proastă. Pentru că oricine va fi ales, va administra prost porţia sa de euro din cei 20 de miliarde. Prost pentru noi, bine pentru el şi prietenii lui. Nu mai am nicio îndoială. Nici una, cât de mică. Această campanie electorală a avut şi un efect pozitiv: m-a convins! Nu vreau să înţelegeţi că vă propun să evitaţi secţiile de votare. Nici vorbă. Poate voi l-aţi găsit pe Neo.
Mă răsfăţ. După o zi de alergătură prind un răgaz şi mă aşez în faţa PC-ului. Un pahar cu vin roşu, un amestec de Cabernet Sauvignon şi Merlot, îmi mângâie ochii obosiţi iar conţinutul lui îmi va mângâia în curând paiplele gustative. Alături de tastatură, pe o farfurioară mică şi albă se odihnesc două pătrăţele subţiri de ciocolată neagră cu 85% conţinut de cacao. Bună. Amară şi neagră ca noaptea din urechea unui african din Massai Mara. Balansul fragil dintre gustul dulce-amar al vinului şi gustul amar-dulce al ciocolatei se situează pe scara valorilor mele gastronomice undeva în buza perfecţiunii. Fireşte, nu aş putea trăi în fiecare zi cu asta, nici nu îmi doresc, răsfăţul zilnic se scutură de valoare, devine banal, n’est pas? Şi pentru ca ziua să se încheie bine, Femeia mă atinge cu un compliment referitor la o combinaţie de căpşuni, ananas şi grappa care mi-a ieşit acum câteva zile din minte. Orgoliul meu e mulţumit şi grozav de împăcat cu „amoarea” cu care e obligat să-mi împartă sufletul. Uneori, orgoliul meu se înfoaie ca un arici şi vrea să alunge porumbelul dar se vede treaba că se înfoaie degeaba. În ciuda vinului cu ciocolată, nu voi insista cu dulcegăriile. Femeia ştie de ce şi asta e de ajuns.
De două, aproape trei săptămâni, nu mai reuşesc să stau pe blog (şi bloguri vecine şi prietene sau mai puţin prietene) în timpul zilei mai mult de un minut pe oră. Nici seara nu prea pot să recuperez. Nu intru în fibrilaţie dacă nu deschid blogul dar parcă mă obişnuisem să trec pe la oameni, să mai las câte un comentariu, să mai schimb o părere. Mă obişnuisem să postez dimineaţa pe la 9, după ce făceam o scurtă revistă a presei. Cum „orice învăţ are şi dezvăţ”, îmi schimb obiceiurile legate de blog. Scriu pe la ora 23 şi postez pe la miezul nopţii. De aceea mai pedalez în gol şi uit de diferenţa dintre „azi” şi „mîine”. Dar mă bazez pe faptul că înţelegeţi din prima ce vreau să spun, şi nu pentru că aş fi eu foarte elocvent ci pentru că (am observat eu în timp) sunteţi deschişi şi deştepţi. Cu mici excepţii, dar nici acelea nu sunt reprezentate de oameni proşti ci de nebuni. Dar, ce să-i faci, Dumnezeu a făcut d’alde noi cam din toate felurile şi mărimile, cumva-cumva ne protejăm, cumva-cumva îi respingem pe cei care vor să ne mănânce sufletul şi minţile.
Ştirile lumii noastre mici sunt dominate de cutremurul din China şi campania electorală din România. Nu îmi dau seama care dintre cele două dezastre e mai mare. Cel care a curmat într-o singură scuturătură a scoarţei aproape 70 de mii de vieţi sau cel care în urma a 30 de zile de convulsii va afecta pentru patru ani vieţile a câteva milioane de oameni. Şi nu în bine, nu cred că în bine. Dacă mă duc la vot? Pentru ce? Ca să schimb ceva? Nu cred că pot schimba nimic. De aceea nu mă duc. Atâta vreme cât am de ales între „prost” şi „mai prost”, refuz să mai particip la mascaradă. Las 1 Iunie pentru copii şi lipsa lor de vină.
Citesc pe hotnews.ro că un grup ce poate fi găsit pe grassfire.org organizează o zi a risipei mondiale a energiei, pentru a balansa cumva ziua Pământului şi toată povestea asta cu încălzirea globală, efctul de seră şi emisiile de gaze nocive în atmosferă. Cică scopul declarat al iniţiativei e acela de a-i ajuta pe americani să scape de „vina emisiilor de carbon indusă de alarmiştii climatici”. Vină zici? La un neam caracterizat prin indolenţă, incultură, proaste maniere şi violenţă rasială? Mă laşi? Nu, serios, mă laşi? Care ar putea fi argumentul pentru o zi a risipei mondiale? „Hai să-i dăm în blană că oricum murim?” Probabil. I-am categorisit prea dur şi prea lipsit de argumente pe americani? Poate, dar nici cu ei nu mi-e ruşine când e vorba de poreclit lumea. Cred că e destul pe azi, mai arunc o privire pe câteva bloguri, să văd ce mai zic prietenii mei pe care nu-i cunosc. Şi o să mă uit şi la prietenii mei pe care îi cunosc. Şi la cei pe care îi cunosc dar ei cred că nu-i cunosc. Bună dimineaţa.
Sunt în plină sesiune şi studiez (azi) la disciplina „Introducere în marketing”. Ca mai toate celelalte discipline de la facultatea de marketing şi afaceri economice internaţionale (literele mici din numele facultăţii indică lipsa respectului), şi aceasta e o tâmpenie creată pentru ca nişte băşiţi să poată lua bani grămadă. Cred că persoanele care au scris cursurile nu au auzit în viaţa lor de Kotler, nu au văzut nici de la distanţă o carte de Trout şi Ries. Ba chiar îi suspectez că nu trăiesc pe lumea asta. Conceptele pe care sunt obligat să le memorez sunt atât de depăşite, situaţiile prezentate ca fireşti sunt atât de nenaturale încât mi se face rău şi sincer, am ajuns la concluzia că nu o să ne revenim niciodată, că sistemul se perpetuează prin minţile a mii de tineri care nu au avut ocazia să lucreze în mediile în care am lucrat eu (curată şansă) şi care sunt forţaţi să înveţe pe de rost tone de imbecilităţi. Pentru că dacă nu ştii literă cu literă cursul (agramat şi greoi în exprimare, pe lângă faptul că e plin de prostii) nu ai cum să scoţi un cinci care să te ducă mai aproape de licenţă, ce să mai vorbesc de un zece care să-ţi umple părinţii de mândrie. Mă tot întreb: n-ar fi mişto (Iri, Iri) să poţi obţine o diplomă pe baza experienţei reale pe care o ai în loc să o obţii pe baza memorării lipsei de experienţă a altora? Ba încă una şi mai tare: n-ar fi mişto (băă Iri, ieşi din mintea mea) să nu intereseze pe nimeni diploma ta dacă eşti în stare să faci treaba? Şi dacă îmi veniţi cu „ţi-ar plăcea să fii operat de un chirurg fără şcoală?”, mai bine nu veniţi. Aş prefera să nu fiu operat niciodată, de niciun chirurg. Pentru că aşa cum un certificat de căsătorie nu te face fidel, o diplomă universitară nu te face învăţat. Studiul da. Evaluarea corectă a cunoştinţelor, da. Corectitudinea materialelor din care te pregăteşti, da. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu cred că oamenii care au acasă o diplomă, două sau patru mii sunt nişte tăntălăi. Vreau să spun doar că văzând prin ce trec acum, în anul 2008, an în care mă asteptam să fie mai bine, mai multă lumină decât în 1995 când am terminat liceul, ce scrie pe diplome sau numărul lor, mă lasă rece. Foarte rece.
Nişte oameni lipeau afişe electorale. Poate că nu le lipeau unde era voie, poate că nu foloseau lipiciul corespunzător, poate lipeau prea multe şi poate făceau zgomot în timpul acesta. Dar lipeau afişe, nu dădeau în cap, nu înjurau, nu scuipau, nu jefuiau, nu tîlhăreau. Cu toate astea, organul a simţit nevoia să le pună cătuşe. Poate că aşa e la regulament, habar n-am. Poate tot la regulament scrie că dacă infractorul nu stă să-i pui cătuşele, trebuie să-l rupi cu bătaia până îl aduci în starea în care trebuie să-l ia ambulanţa. Primul meu gând a fost „ păi de ce nu au stat şi ăia să le pună cătuşele, să-i ducă la secţie şi să rezolve acolo problema?”. Apoi mi-am venit în fire şi mi-am spus:” pentru că, boule care eşti, nici tu nu ai fi stat să te ia un pulifrici în uniformă şi să te strângă cu fierul aşa, de-a moaca, nici tu nu ai fi stat să te înjure sau să ragă la tine aşa cum nici tată-to care te-a făcut nu a îndrăznit, nici tu nu ai fi întins mâna cuminte, să te ducă la secţie şi să te bată cu cartea în timp ce dobitocii lui de colegi ar fi râs de tine, nici tu nu te-ai fi lăsat umilit de unu’ pe care îl plăteşti pentru ca tu să fii în siguranţă. Şi tu i-ai fi fracturat piramida nazală dobitocului şi l-ai fi legat cu propriile cătuşe de roata maşinii lui cu girofar şi sirenă cu care s-a oprit azi în mijlocul intersecţiei ca şi cum pentru el nu ar exista Codul Rutier, chiar dacă asta te-ar fi făcut anarhist şi cremenal. Ce spuneam mai sus? Că diploma nu te face învăţat? Nici uniforma nu te face drept, bun, civilizat sau profesionist. Zic iar: mult mai avem până departe. Între timp, noi „taci şi sapă”. Dar până când?
Programul meu de muncă începe de obicei la ora nouă dimineaţa. Ieri mi-am propus să ajung la opt, aveam de recuperat ceva timp, de citit căruţa de e-mailuri adunate în zilele de joi şi vineri când am lipsit din birou, în fine, chestiuni prea puţin palpitante. Puţin palpitant a fost şi drumul spre ogorul pe care lucrez. Am ieşit din casă la 7 şi jumătate şi am ajuns la destinaţie la 9 fără un sfert, cam la patru kilometri distanţă. Nu, nu pe jos, cu maşina. Am străbătut centrul oraşului relativ repede, în ciuda agitaţiei matinale. Apoi, în pragul periferiei s-a înfundat socoteala. Se lucrează cu mult cap pe Calea Clujului din Oradea, pe ambele sensuri simultan. Lucrările ar trebui să se încheie la sfârşitul anului 2009. Pun pariu că se vor încheia cam prin 2011, asta dacă mai rămâne lumea asta în picioare. Între timp, din cauza lor, cei care vor să iasă din oraş dimineaţa la opt parcurg trei sute de metri în jumătate de oră. Adică zece metri pe minut. Cei care ies din oraş la ora patru după prânz parcurg această distanţă într-o oră. Fireşte, toată lumea e relaxată, nimeni nu claxonează, oamenii sunt înţelegători şi plini de bun simţ. Ce am scris până acum va aduce zâmbete pe chipurile celor care trăiesc în Bucureşti, ei trăiesc pe şosele cu viteza de 0,3 km/h de ani de zile. Mi se pare că trăim într-un cerc vicios cu pereţii tripli. Cu cât îţi merge mai bine, cu atât te simţi mai prost. Cu cât te simţi mai prost, cu atât te distrugi şi mori mai repede. Deci cu cât îţi merge mai bine, cu atât mori mai repede. Asta înseamnă că dacă îţi merge rău te vei simţi bine şi vei trăi mult? Puţin probabil. Avem scăpare din lumea asta? Na, că am ajuns la paragraful următor…
Fiecare scapă de lumea asta cum poate. Unii dintre noi aleg să rezilieze unilateral contractul cu viaţa, tot mai mulţi în ultima vreme, tot mai tineri parcă. Din câte am înţeles, gestul ăsta se lasă cu penalităţi, cel puţin în cultura noastră. Din păcate noi nu lăsăm penalităţile în seama celui căruia îi recunoaştem dreptul de a le acorda şi ne apucăm să le aplicăm după cum ne taie mintea cea puţină. Le aplicăm în egală măsură morţilor şi viilor. O fetiţă s-a sinucis, la ştiri au spus că era EMO şi că acest curent încurajează sinuciderea. După câteva zile, un tânăr s-a atârnat de un cireş şi de un gât (al său, mai exact). Ziarele au scris că era adept EMO. Adept? Nu e un cuvânt cam greu? Cu atât mai mult cu cât EMO nu e o religie, nu e un cult, e o stare de spirit. E drept, manifestată prin frizuri cu aspect sumbru şi machiaj ilar dar..”orişicât”. Chiar şi cuvântul „fan” mi se pare cam tare. Cred că „EMO” ar trebui să fie suficient. Povestea asta îmi aminteşte de bau bau şi îngerii negri. Mituri inventate pentru a speria copiii. Cu diferenţa că „sinucigaşul EMO”are altă ţintă, e un mit de speriat părinţii. Măcar de ar face-o.
L-am auzit aseară pe Ion Cristoiu la Sinteza Zilei pomenind despre un sondaj făcut printre fetele de liceu, sondaj referitor la politicieni (primarul ideal sau ceva asemănător), sper să nu mă înşel. Oricum, nu asta e important, importantă e concluzia sondajului: omu’ superior, ideal sau cum i-o fi zicând, ar trebui să aibă carisma lui Valentin Stan. Ori studiul a fost făcut de cercetătorii britanici infiltraţi cu dibăcie de „007” în rândul sociologilor români, ori fetele de liceu sunt ceva mai miştocare decât fetele din vremea în care am făcut eu liceul. Poate greşesc şi de la asta mi se va trage osânda, dar cred că între Valentin Stan şi carismă nu există nici un fel de relaţie. Nici nu se pupă, nici nu se înjură. Dacă l-aş putea bănui de ceva pe Valentin Stan, apoi de carismă nu l-aş putea bănui niciodată. Mai degrabă e carismatic piciorul de lemn al lui Prigoană decât dl. Vali. Măcar în ochii şi mintea mea. Dar dacă fetele de liceu spun că e…cine-s eu să mă pun contra?
Ce aţi scrie voi azi dacă aţi fi eu?
Update.Ora 18.45
În sfârşit acasă. Mă pregătesc să aflu cum se împacă spaghetele alla carbonara cu regimul meu alimentar. În fond, dulciuri şi alte celea nu am consumat, pâine ioc iar doamna Mihaela Bilic (o blondă drăguţă de pe la televizoare, nutriţionist sau aşa ceva) spune că o dietă de succes implică şi satisfacerea unor mici capricii culinare. Şi, după ce zile am avut, cu expoziţia auto şi cu un ditai evenimentul pentru “merţan” în pregătire (şi pe ultima sută de metri), după ce am văzut cu ochii minţii contorul caloriilor arse dându-se peste cap, cred că merit un blid de paste şi un pahar de apă plată. Nu?
Cât despre micul meu experiment, deduc următoarele:
a) nu prea aţi avut chef să “vă băgaţi” (de bună seamă nu-s singurul care munceşte zilele astea)
b) nu am fost destul de explicit şi nu v-aţi prins că v-am provocat la un pic de fantezie şi chiar v-am dat ocazia să mă ironizaţi puţin
Punctul “c” nu există.
Alte impresii despre ce am mai văzut recent:
Nico şi Vlad la Eurovision- nu cred că a fost vina lor. Gabriela Vrânceanu Firea a spus aseară la ştiri că “au obţinut locul 20″. Asta mi s-a părut a fi o formulare amuzantă, chiar “peste picior” un pic, fără intenţie, pun pariu. De obicei într-o competiţie la care participă 25 de concurenţi şi tu ieşi pe 20, se cheamă că ai găsit şi tu ce a mai rămas, nu că ai obţinut. Dar, fie.
M-am plimbat câteva minute pe pietonalul orădean. Pe o bancă doi băieţaşi de 15-16 ani, unul cu o creastă mohawk. Se apropie o ţigăncuşă cu un copil de ţâţă în braţe.
- Dai ceva şi mie, mîncaţ-aş?
-White power! (ăsta era Chingachgook)
-Ha? (ţigăncuşa)
-Getou bă! Valea d-aci! White power!
-Du-che să verşi gherţoiule cu flocii tăi de arici!
White power? Ha! Cred că e 1-0 pentru ţigăncuşă de data asta.
Pe mâine dragii mei şi mulţam pentru că aţi trecut şi azi pe aici.
“oana mudura”: mai trece pe aici dar stă în altă parte, ştiu sigur
“ridiche neagră”: hmmm, foarte conspirativ
“costică costică fă lampa mai mică”: şi mai conspirativ.bhuuu!
“dureri mari de cap”: să fiu eu ibuprofenul cuiva în lumea asta?
“unguru bulan şi frăţică”: no seeerus mă pedală şi tu, vacă cu cabinăă!
“fă singur heroina”: da’ fă-o tu, că mie îmi place soarele.
„jolie de porc în sos de ciuperci » : brad, tu eşti ?
“m-am hotărât adopţie”: eu m-am hotărât mai încerc pe cale naturală
“robingo horia brenciu”: horia brenciu şi crişan?
« film cu sirena dalia » : măi poznaşule!
“curent emo in baia mare”: fugiţi, că ne sinucidem pe toţi!
“vaticanul admite”: în sfîrşit, o veste bună. şi o dezvăluire, în acelaşi timp.senzaţional!
“reviste pif”: povestea copilăriei mele.serios!
“salata+fasole+rosie” : egal love?
“curentu emo-kid”: asta sună ca “avântu prăbuşirea”.cumva
“emo kid Romania”: par eu mai simţitor, sau ce?
« când şi unde a apărut curentul emo » : nu vreţi să fiu emogurul vostru ? sau măcar emoticonul principal?
“FRIGARUI peste noapte” : nu ştiam că le zice şi aşa…
« băieţi fără prietena şi să aibă adi » : alţi emo ???
“copii 10 luni perisoare legume cuptor” : nu-mi place cum sună înşiruirea asta.nu, nu.
“horia brenciu chec”: da, uneori aşa arată, de acord.
« cum scap de torticolis » : greu maică, greu.
« la ce e bun midocalmul? » : cum la ce ? la torticolis, normal.
“intoarcerea capului in torticolis”: vreu s-o văd pe asta.
« cum sa marinez carne de porc in bere ? »: dacă bei destul de multă,marinarea vine ca efect secundar.
« reţetă naturistă pentru a rămâne însărcinată » :draga mea, totul începe cu erecţia lui. apoi…
“nuca cocos alaptat”: ştiţi, laptele de cocos nu se obţine prin mulgerea cocotierului…
“emo kid bucuresti”: e clar, îmi las contur negru la ochi.cred că universul (dacă e să mă iau după coelho) încearcă să-mi sugereze ceva.
“retete erectie”: asta e pentru că am spus mai sus că totul începe cu o erecţie?
“orgasmul multiplu medical”: Ce Se Întâmplă Doctore?
« putas en constanta rumania » : au şi ei marinarii lor.
“poezi si secrete despre emo”: poezi? mişcă la bibliotecă, smiorcăitule! acu’ nu da apă la şoareci, hai că am glumit, m-am distrat cu tine, serios, gingaşule care eşti.
“monica columbeanu răpită”: poate în visele lui Iri.
“rapirea monicai columbeanu”: mă, voi v-aţi tîmpit?
“secretul ciorbei de pasare”: eu am auzit că găina bătrână şi morcovul tânăr…
“GIULIA PASARICI FOTO”: tocmai ce spuneam.
Vă doresc o duminică plăcută, să vă ferească Dumnezeu de Eurovision (e fuckin’disaster) şi săptămâna care vine să fie pentru toată lumea ceva mai calmă. Mulţumesc pentru că aţi trecut pe aici şi azi.
Zice că: nişte păpăraţi l-au pozat pe STIG, pilotul de încercare al celor de la Top Gear, emisiunea de mare succes produsă de BBC şi difuzată în România de Antena 3. Nu cred că am văzut emisiune mai bună pe acest segment şi nu îmi vine în minte o găselniţă de marketing mai deşteaptă decât inventarea lui Stig. Poate doar berea la pet şi cerbul cântător. Glumesc. Producătorii emisiunii au reuşit să vândă foarte bine misterul, mister întreţinut cu grijă, cu contracte grele, cu maximă atenţie la orice detaliu. Îmi scot pălăria în faţa lor, a producătorilor Top Gear, atât pentru faptul că au dus emisiunea din generaţie în generaţie timp de mai bine de 30 de ani cât şi pentru povestea asta cu Stig, pilotul cu mâna sigură, sângele rece şi faţa nevăzută. După care mă opresc din lăudat, că precis le trăiesc şi lăudătorii de meserie şi încep să mă întreb: cum mama dracului? Adică, mă rog, cum a fost posibil ca un păpărate să dea în vileag identitatea Stig-ului fără ca stăpânirea (producătorii adică) să ştie? Mie mi-e greu să cred că la banii care se învârt în jurul acestui show e loc de erori. Poate-s prea obosit şi predispus la teoria conspiraţiei dar cred că povestea nu se opreşte aici şi că „demascarea” lui Stig nu a fost accidentală, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că pozatul, cel pe care-l dau imaginile drept Stig, e un om destul de celebru în Ţara Nemţească şi nu numai. Mai că suspectez un aranjament cu implicaţii financiare serioase. Încă nu le-am dibuit dar poate o să mă mai gândesc la asta şi voi face precis şi legăturile „as the story continues”. Fireşte, las şi loc de eroare în raţionamentul meu. Poate a fost doar o scăpare din partea sistemului care a protejat identitatea lui Stig vreme de ani de zile. Dacă e aşa, vom vedea un cap căzând din Turnul Londrei cât de curând. Dar mă îndoiesc. Sincer. Puteţi afla detalii despre faza cu demascarea pe site-ul Antena 3. Apoi mai puteţi vedea şi alte păreri, aici!
Nu ştiu ce m-a apucat să pun link-ul sub semnul exclamării, cred că am vrut doar să văd cum arată pe pagină. Poate Stig-ul demascat e doar Stig-ul de rezervă, poate că nişte păpăraţi mai deştepţi au făcut un ban grămadă pe seama pozelor care arată un fel de Stig. Poate că producătorii au vrut să mai agite puţin apele aruncând în ziare o veste aşa, la momeală. Şi ce momeală, nu? Cine (dintre pasionaţii auto) nu ar vrea să vadă moaca lui Stig, atoateşofatorul? Cine nu ar vorbi despre spargerea borcanului cu mister? Oricum ar fi, mi-ar plăcea să combat cu oarecine pe tema asta, aşa, de dragul berii reci şi brune, de dragul cârnaţilor perpeliţi pe grătar, puşcând de grăsime, mustind de colesterol şi plângând după muştar sau hrean în oţet. Dar colesterolul îmbibat în oţet e doar un vis palid acum, că am început cura care ar trebui să mă întoarcă în timp până acum zece kilograme. Iar în compania unui pahar cu iaurt, parcă aflarea adevăratei identităţi a adevăratului Stig nu mai e chiar atât de interesantă. Dacă mă gîndesc şi la brânza degresată şi la apa plată, din parte-mi, Stig poate arăta şi aşa: 
Sau aşa:
Mă sună mama, din Baia Mare (oraş cunoscut şi sub numele de Baia Mică de când cu campania electorală): „ tu ai vreo datorie la BRD?”. Primul meu impuls” NUUUUU”. Deşi sunt Fecioară şi am auzit la televizor că ăştia de teapa noastră nu prea îşi plătesc datoriile către bănci, nu am datorii la nicio bancă. Intrigat am cerut detaliile. Care, pe scurt (mamei i-au trebuit 10 minute să-mi explice) sună cam aşa: sună telefonul acasă la ai mei, răspunde sor’mea, intră pe fir un robot (nu ştiu cum şi-a dat seama că e robot, poate după antene sau poate piuia ca R2D2) care turuie o poveste de genul „ sunt robotul x de la BRD şi vă informez că aveţi o restanţă de 54,3 RON pe care trebuie să o achitaţi în termen de x zile altfel vă ia mama dracului cu penalităţi cu tot. Numărul contului în care trebuie să viraţi banii este bla bla bla, bla bla bla”. După care închide (robotul), mă sună mama cu comunicarea şi după momentul iniţial de iritare imi sfătuiesc mama să nu dea bani albi pentru zilele negre ale altora. Că faza e doar o ţeapă de genul „aţi cîştigat un televizor color la promoţia xy, trimiteţi banii în contul z ca plată pentru livrare”. Cunosc oameni care au trimis banii chiar dacă nu au participat la promoţia xy, ba chiar nu participaseră la nicio promoţie. Şi ţeapa e cu atât mai evidentă cu cât robotul vorbitor de la BRD nu a cerut cu mama, nu a cerut cu mine, nu a cerut cu nici un Hădean mort sau viu ci a recitat poezia şi a plecat. Deşi, dacă mă gândesc la modul cămătăresc în care BRD mi-a ţinut în viaţă în mod artificial un card pe care nu intraseră bani timp de trei ani fără să mă întrebe după primul an dacă mai vreau dar întrebându-mă după trei ani cînd le dau banii pentru administrarea contului, nu m-aş mira să se apuce de fabricat datorii (să nu avem discuţii, le-am plătit taxa de administrare a contului şi l-am desfiinţat, cu card cu tot, cu câteva luni în urmă).
Tweety a fost condamnat la 1 an şi jumătate închisoare. În ştirea pe care am citit-o nu scrie dacă sentinţa e definitivă dar scrie că Tweety (ăla de a lovit un camerman cu lanţul) s-a apărat spunând că nu a fost el, că a fost altul, după care spunând că a încercat doar să-l determine pe cameraman să nu-l mai filmeze dar fără a folosi violenţa. Nu ştiu dacă gibonii din galerii înţeleg conceptul de „violenţă” dar cred că nu. Şi dacă o fi să meargă Tweety la colivie, nu o să regret nicio clipă tinereţile lui. Nu aş regreta nici dacă s-ar întâmpla ce trebuia să se întâmple de multă vreme pentru a nu avea cazuri de genul „Tweety” sau „jandarmul de la Cluj”, şi anume, dacă s-ar umple puşcăriile cu galerii până la curbarea gratiilor spre exterior. Sunt prea pătimaş? Poate, dar eu nu le dau cu bocancii în gură oamenilor pe care nu-i cunosc, nu le dau nici măcar celor pe care-i cunosc şi ştiu că ar merita. A nu se înţelege că toţi oamenii pe care-i cunosc merită bocanci în gură.
În final, o veste bună şi una proastă. Vestea bună e că va scădea preţul alimentelor. Vestea prostă e că lucrul acesta nu ne va încălzi prea tare pentru că pe când se va întâmpla… noi vom fi cam morţi şi cam reci. Nu, serios, cică studiile şi previziunile arată că în următorii zece ani alimentele vor avea cel mai ridicat preţ din istorie (istoria cunoscută, fireşte) dar vor fi oricum mai ieftine decât acum. De aici deduc următorul lucru: ACUM, preţul alimentelor e cel mai ridicat, de când lumea şi pământul, de când Eva a văzut că lui Adam îi plac merele mult de tot şi şi-a deschis aprozar. Păi de ce nu au spus aşa de la început? Ca să nu intrăm în panică? Priviţi în jur, panica e la nivelul ei maxim, e destul să staţi în parcarea unui hypermarket o zi şi să număraţi cărucioarele pline cu alimente care se revarsă în portbagaje. Nici dacă s-ar termina Pământul, pe cuvânt. Oricum, cred că subconştientul meu e mult mai deştept decât conştientul (care vă scrie cu ochii tot mai mici, că tare lungă a fost ziua care a trecut) şi a dictat cura de slăbire care tocmai se desfăşoară în fizicul meu. Poate până la urmă mă obişnuiesc cu foamea şi voi trece mai relaxat peste următorul deceniu. Voi putea astfel să-mi iau maşină de opt mii şi ceva de euro, din propriile mele economii, cum am citit la Ilinca. Şi ei, şi vouă, sănătate, numai bine şi pe mâine. Zâmbetul nu mi se vede dar e aici.
