Mi se pare că nu suntem acasă

Se iau câţiva cartofi noi-noi şi nu prea mari, se freacă bine cu suprafaţa dură a unui burete de bucătărie (fratele plin de detergent al lui Sponge Bob) sub jet de apă. Nu trebuie să dispară coaja, doar pământul şi oarece bacterii. Apoi se taie cartofii doar în două şi se aruncă într-o oală (nu cratiţă, nu tigaie) în care aţi pus la încins trei-patru linguri de ulei, dacă se poate…de măsline. Amestecaţi puţin cartofii şi aruncaţi peste ei câteva seminţe de chimin, o crenguţă de rozmarin, patru căţei de usturoi zdrobiţi cu dosul palmei şi o cană de apă călduţă. Puneţi apoi capac pe oală şi mai amestecaţi în cartofi din când în când. Cam într-un sfert de oră cartofii-s copţi şi aromaţi(acum ar fi momentul să puneţi sare şi piper), numai buni de aşezat lângă o căpiţă de salată verde crudă amestecată cu roşii şi un castravete tăiat rondele sau dat prin răzătoarea mare. Salata e musai să fie stropită cu ulei de măsline sau de dovleac şi cu zeamă de lămâie ori oţet din mere. Şi dacă postul nu vi se potriveşte puteţi încerca şi o bucată de peşte făcut pe aburi sau la cuptor ori nişte cotlete de miel fierte două ceasuri în bere apoi coapte fără discreţie, cu uşa cuptorului deschisă, cam zece minute, să prindă crustă( poza e singura poză cu salată pe care o am acum la îndemână). Să nu vă închipuiţi acum că reţeta asta (perfectă în felul ei ţărănesc, simplu, banal chiar) a fost zămislită de fantezia “care o am”. Nu, nici vorbă. Vine taman de la Jamie Oliver, unul dintre oamenii pe care îi admir. Sunt prea orgolios pentru a fi fanul cuiva, chair şi al lui Jamie dar destul de umil încât să recunosc că am învăţat multe de la el şi încă aş mai avea. Şi pentru cârcotaşii care spun că rozmarinul nu e “de-ai casei”: eu ţin minte rozmarinul de la bunicii mei de acasă, de când aveam ani puţini şi la fel de puţin respect pentru tot ce era “buruiană”.
Poftă bună şi… pe mâine. Sper.