Ei, da’ lung somn am dormit…

A trecut de prânz şi abia acum mă apuc de scris. E sâmbătă şi ştiu că blogul nu fuge nicăieri dar simt că unii dintre prietenii mei care au trecut pe aici mai devreme (nu spun câţi, nu vreau să mă laud) se aşteptau să vadă un alt articol în locul celui de ieri.
Dar dacă azi nu aş fi scris nimic, oare ce s-ar fi întâmplat? Probabil nimic, scrisul nu s-a născut odată cu mine şi nici nu se va termina în momentul în care nu voi mai putea să tastez. Atâta doar că îngâmfarea cu care sunt dotat (sper totuşi că nu într-o cantitate insuportabilă de către cei din jurul meu) m-ar fi luat la palme şi mi-ar fi spus ceva de genul : „Cum se poate aşa ceva? Tu, care n-ai lăsat să treacă o zi fără să scrii de cînd ai dat primul ENTER ??? Ruşineeee!”.

Da, poate că mi-ar fi fost puţin ruşine. Adevărul e că am luat treaba asta destul de „în serios” chiar dacă de cele mai multe ori îmi îmbrac textele în haine „de glumă”. Am început să scriu în momentul în care aveam doar doi vizitatori în fiecare zi, am scris cu bucurie când am văzut că suntem cinci, cu şi mai multă bucurie cînd am văzut că suntem cinci zeci şi dacă voi vedea într-o zi că suntem o mie voi fi extrem de bucuros. Nu mă grăbesc însă să ajung acolo.

Sunt mulţumit de felul în care evoluează pagina mea de web. Am pornit-o cu câteva zile înaintea anului nou, încă nu are patru luni de viaţă şi mă uit la ea ca la copilul meu (în lipsa unui copil adevărat). Creşte, gângureşte, dă din picioruţe şi se uită la mine cu câteva sute de perechi de ochi în fiecare zi. Ba văd că de-o vreme răspunde la întrebări, dă replici, se împotriveşte sau e de acord, îmi dă idei şi mă leagă de oameni pe care altfel nu cred că i-aş fi cunoscut. Şi când mă gândesc… s-a născut ca pagină cu reţete. Pe măsură ce a crescut am văzut că pagina cu reţete se transformă în blog (cuvânt care mă deranjează în continuare dar asta e, există, nu-l pot ocoli). Încă mai primesc reţete pe adresa de contact şi le postez cât de repede pot la locul lor dar am deviat destul de mult de la cursul stabilit iniţial. Nu îmi pare rău, realitatea înconjurătoare îmi oferă mai multe lucruri de comentat decât reţetele culinare. În plus, am observat că au apărut bloguri ale unor persoane care se ocupă de gătit cu deosebită dedicaţie, gătesc acasă, fac fotografii şi postează reţete. Eu nu o să fac asta degrabă, nu am timp să o fac aşa cum vreau, aşa cum cred că ar trebui să o fac eu, motiv pentru care voi continua să adaug în blogroll adresele blogurilor cu reţete pe care le apreciez. Voi continua şi să postez reţetele trimise de prietenii mei. Şi, sper să reuşesc să postez în cele din urmă şi emisiunile pe care le-am filmat până acum, cele câteva zeci pe care le deţin „cu acte în regulă” (restul sunt ale televiziunilor pentru care am lucrat). După care, dacă voi observa că emisiunile mele sunt vizionate (televiziunile locale nu fac studii de audienţă şi faptul că m-a recunocut o tanti în piaţă ca fiind „băiatul care face mîncare la televizor” nu a fost relevant pentru mine niciodată), că am audienţă, voi face efortul ( şi e un pic din ăsta ) de a crea şi altele.

Am în cap multe idei despre mâncare, gastronomie, spectacol culinar, alimentaţie sănătoasă şi tradiţii culinare. Sper să am cu cine să le împart. Până atunci, cu voia voastră (dar şi fără ea) şi sper din inimă, cu participarea voastră, voi continua să scriu, să comentez ce văd în jurul meu, să trag câte un semnal, să îmi alătur sirena cauzelor în care cred, să fiu acid şi nesimţit (pentru unii), direct şi lipsit de diplomaţie, amuzant pe cât mă ţine simţul umorului şi talentat pe cât m-a lăsat Dumnezeu să fiu. Oricum, ştiind că scriu aşa cum sunt şi că voi mă vedeţi aşa cum scriu, faptul că aţi venit şi azi până aici e pentru mine un compliment. Vă mulţumesc şi vă aştept şi mâine.

Tweet