Înainte de toate, lucrurile importante: proiectul Habarnam iniţiat de gramo a intrat şi în mintea mea. E pentru copiii necăjiţi şi cred că e un lucru bun. Dacă vreţi să aflaţi mai multe despre el intraţi pe linkurile de mai sus. În ceea ce priveşte contribuţia mea la acest proiect, ea s-a concretizat prin interpretarea inegalabilă şi de neuitat (în limita priceperii şi pe cât m-a ţinut glasul ieri) a două fabule de La Fontaine, Greierele şi Furnica şi Victoria învăţăturii.
Sper să nu traumatizez copiii cu interpretarea mea. Poate sunt handicapat din punct de vedere html, dar nu am reuşit să postez pe adihadean.com cele două fabule deşi am făcut tot ce mi-au spus domnul George şi domnul Vlad. Poate mă ajută domnul George mai târziu. Deocamdată am fost în stare să pun doar linkurile spre trilulilu.
Â

Azi e ultima mea zi la acest loc de muncă. Au trecut doi ani (fix doi ani) de acumulări de tot felul. De succesuri, de nervi, bucurii, proiecte reuşite, proiecte blocate de vremuri şi oameni, mâncare proastă la cantina firmei, persiflări din partea celor care cred că fabricile lor pun mai puţine E-uri în sucuri sau în sosuri, contraatacuri pentru atacurile din presă, discursuri pentru BigBoss, veselie, săpători, oameni de ispravă, colegi invidioşi, dobitoci, incapabili şi profesionişti. Cam ca peste tot. Deşi, uneori credeam că dobitocii mei sunt mai bine pregăiţi decât ai celorlalţi. În fine, bine că s-a terminat. Aveam nevoie de o schimbare şi decât să-mi las iar părul lung, să-mi cumpăr motociletă şi să mă apuc din nou de fumat…

Mă tot gândesc la Craiova asta care apare la televizor doar cu poalele-n cap şi cu picioarele-n sus. Nimic bun, nimic frumos. Doar copii de maistraţi care fac ce vor cu cine vor, poliţişti impotenţi din punct de vedere professional, ţigani care se răfuiesc pe stradă, în spitale, la cinema, oriunde li se pune pata, focuri de armă, săbii, golani, interlopi. Orice, numai ordine nu. E drept, e greu să ţii evidenţa persoanelor într-un loc în care nu ştii dacă oamenii se strigă între ei pe nume sau pe nickname. Totuşi, interlopi, clanuri ţigăneşti, curve şi peşti sunt şi în alte oraşe din ţară şi parcă tot nu-i chiar atât de rău. Măcar din când în când se mai aude de câte o razie a mascaţilor care au rupt tot, de dube pline şi de infractori săltaţi din coteţul găinilor la şase dimineaţa. Am impresia că Bănia devine încet dar sigur un fel de Sicilie a României, un loc în care legea face pişu pe ea după uşa cortului.

Paula Seling va cânta mâine cu Florin Salam la Sala Palatului. Eu o ştiu pe Paula de când era mică şi exagerat de timidă. Îmi place glasul ei dar nu pot să spun că mi-au plăcut toate cântecele ei. E normal să fie aşa. Nu vreau să judec ce face ea acum şi nici să iau “la mişto” un demers pe care până la un punct îl înţeleg şi-l îmbrăţişez. Din câte am înţeles, Paula nu va cânta cu Salam cum ar face-o Daniela Gyorfi, adică nu va cânta o manea, va fi aşa, cam cum ar cânta Bono de la U2 cu Puff Daddy, un featuring din ăsta menit să şteragă diferenţele de clasă şi să estompeze rasismul. Înţeleg, rasismul e rău. Dar manelele sunt mai rele decât rasismul şi jegoşii ăştia cu aere de Caruso sunt răi şi pentru ţigani şi pentru români. Dacă Paula ar fi cântat cu Nelu Ploieşteanu ar fi reprezentat mult mai bine cauza, cred eu. Dar, cine-s eu să mă pricep atât?

Cred că e destul pentru azi. Pe mâine.

Bine v-am regăsit, bine că m-am regăsit şi pe mine. Mai puţin bine e că nu-s la ţară (de exemplu), la linişte şi pace, la albine şi câine (mare şi cam puturos dar foarte jucăuş, în ciuda vârstei matusalemice), la păpădii şi cafea cu faţa spre soare. Mă mint puţin şi-mi spun că lucrurile bune vin de bună seamă doar în doze mici. În fine, nu o să vă plictisesc cu cât de bine mi-a fost mie în vacanţa asta de patru zile şi nici nu o să anticipez grătarele de 1 Mai ( oricum Luca şi-a luat familia şi a plecat puţin până în Italia, Raluca lucrează iar eu voi sta probabil la masa de scris). În schimb o să arunc o privire la ştirile zilei:

Opt milioane de cozonaci şi 180 de milioane de ouă s-au vândut în zilele trecute. Hypermarketurile au cam câştigat de pe urma Paştelui. Cu atât mai mult cu cât discuţiile referitoare la politica agresivă pe care o duc în relaţia cu producătorii, au fost amânate pentru “după sărbători”. Vânzările la alimente au crescut aşadar, cam cu 50% faţă de o lună normală. Asta înseamnă că sărăcia nu a reuşit să ne înveţe cumpătarea. Trist, cu atât mai mult cu cât ştiu sigur că foarte mult din ce s-a gătit, vopsit, cumpărat zilele astea, se cam aruncă. Şi uite aşa, belşugul devine risipă. După care ne plângem…

Fiecare sondaj care se face în ţara asta mă apropie tot mai mult de concluzia deloc măgulitoare că ne cam îndobitocim şi o luăm pe urmele Vestului. Dacă “pe vremea mea” (de exemplu), adică pe vremea când mi-am luat eu permisul de conducere ni se spunea că nu avem voie să urcăm la volan după ce am băut, azi am ajuns în halul în care 83% dintre posesorii de permis de conducere nu ştiu asta. Probabil că în sprijinul acestui sondaj stau şi statisticile Poliţiei Rutiere. Şi ştirile PRO TV de la ora 5. Şi accidentul ale cărui urmări le-am văzut ieri puţin înainte de Satu Mare şi care a blocat minunăţia de drum european cu două benzi cam o oră. Propun ca, dacă tot nu avem stemă pe drapel, să aruncăm pe “galben” un boţ de drojdie. Sau o bere la PET.

Din toate judeţele ţării vin veşti despre zecile( / judeţ) de colici biliare şi hepatice, indigestii fără număr, constipaţii şi stări nasoale pe fondul consumului de orice. Şi apoi îi mai auzi (pe ei, loviţii), gângăvind cu voce stinsă, de pe patul spitalului: “ am mâncat doar puţin din fiecare”. Puţin drob, puţin miel umplut, puţină şuncă, puţin ou fiert, puţin vin, puţin cozonac, puţini covrigei, puţină tărie, puţină bericică, puţin dintr-o pulpă de miel la cuptor, puţină ceafă la grătar, puţină ciorbiţă. Adică 4 kile jumate de de toate şi 120 de mii de kilocalorii, toate ingurgitate în trei ore de nemişcare din jurul mesei. Adevărat a-nviat!

E luni (sunt aproape convins de asta). Cu toate astea nu vreau sa vad/aud/citesc/scriu despre stiri. E prea sarbatoare in capul meu. Sper ca e la fel si pentru voi si ca ne vom intalni maine, sanatosi, cu voie buna si cu ceva mai multe vorbe. Azi doar atat: Baia Mare are cel mai frumos cer. Cel mai albastru e la Cavnic, tot in Maramures, dar acolo nu am ajuns de data asta. Poate data viitoare, macar pentru o poza. Am vrut doar sa stiti ca m-am gandit la voi in zilele astea cu acces restrans la internet (e drept, nici nu-i vreme de internet cu atatia oameni dragi in jur) si sa va arat fasia mea de cer baimarean. Pe maine.
                                Â

                                      Adevarat a inviat!
                           Â

Am cam muncit azi, acesta-i motivul pentru care postez atat de tarziu. Am facut niste poze execrabile (adevarul e ca nu ma pricep defel). Acesta-i motivul pentru care nu va arat ce am muncit azi. Si, ca sa fie toate in buna regula, nu reusesc sa setez „romanian” pe calculatorul asta si scriu fara diacritice. Hai sa zicem ca de data asta ma iertati si pentru lipsa pozelor cu retetele mele si pentru lipsa diacriticelor, si pentru intarziere. Vreau sa va povestesc mai multe lucruri asa ca o iau cu inceputul:

Aseara am ajuns in Baia Mare, la parintii mei. De cum am intrat pe usa mama m-a poftit s-o bat pe Kati. Care nu-i vecina unguroaica si languroasa care abia asteapta o bataita la popou ci o prajitura inspirata de buna seama de o vecina unguroaica si languroasa, usor pufoasa, nici prea dulce, nici prea acra, numai buna de strans intre buze. Prajitura, dar ar putea fi la fel de bine vecina. In fine, m-am executat dupa obligatoriul spalat pe maini si am batut pe aburi spuma pentru Kati. Dar asta e o alta poveste si o voi spune la momentul potrivit. De la miezul noptii la ora 3.30 am avut program de baut vin si schimbat impresii cu Adi, tizul meu si fratele Ralucai. Doar noi doi, ca baietii. Pe la 3.30 am mai fi scos dopul unei sticle de impresii dar mi-am amintit ca pe la prima ora am de aprins cuptoarele in cuhnia mamei. Cu capul un pic greu si cu gandul la cafea am sarit din pat la 6.30 fix si m-am prezentat in scurta vreme la raport pe Muncii 19/A. Unde dormeau toti, inclusiv cainele, exact ca inainte de Craciun, cand cu taiatul porcului la care am fost chemat la ora 5 pentru a ma plictisi singur pana la 7. Eh, o cafea, doua trei ganduri despre planul de bataie, s-a facut 7 si un pic, s-a trezit mama si am impartit sarcinile. Ea, miel umplut + gaina umpluta pentru aceia dintre noi care suntem mai gravizi si nu suportam miel ( Anamaria, sora mea care tocmai a ajuns de la Brasov) sau pentru cei mai milosi, care se gandesc instant la Bambi si ochi mari, umezi, cand aud cuvantul „vanat” (de exemplu…Raluca). Tot in aria de responsabilitati a doamnei Hadean s-a proptit si una bucata tort care sa-i tina companie la racoare mai sus numitei Kati si foilor cu miere care sincer, pare ca s-au cam plictisit de povestile covrigeilor cu cascaval si chimin langa care le-a asezat mama. A mai facut mama si drobul si inca alte lucruri mici si multe despre care nu vreau sa vorbesc acum (mi-am promis sa scriu un volum bazat pe fapte reale, adica pe caietul cu retete al mamei mele, sper sa apuc in viata asta, si sper sa-l si publice cineva). In ceea ce ma priveste, m-am trezit pe cap cu „impresia artistica”, adica pasca, pulpa de miel impanata si cozonacii. Plus inca doua-trei bataite administrate unor albusuri razvratite care in cele din urma au fost infrante si transformate-n spuma alba, ba pentru tort, ba pentru pufosenia umpluturii mielului. Nu ma apuc sa scriu acum reteta cozonacilor pentru ca o puteti gasi intre „retetele mele” la sectiunea deserturi. Pasca se face la fel, cu diferenta ca in loc de nuca punem pasta din branza dulce, stafide inmuiate in putina apa cu rom, oua, zahar si vanilie si se coace intr-o tava pentru tarte. De fapt, pasca asa cum o fac eu (probabil si altii) e doar o banala (savuros de banala, duios de banala, dulcissim de banala) tarta cu branza si stafide, abia dupa ce o sfinteste popa si cunoaste taina Pastilor devina pasca sfanta de pe masa crestinului, din ziua de Pasti.

Ar mai fi de spus despre pulpa de miel, vedeta mesei de maine, felul meu de a ma da artist si priceput, zvacnirea mea de orgoliu, atingerea fusionului culinar pe pielea batucita de munca a gastronomiei primitive romanesti. Hai sa va spun cum am facut: am luat pulpa si am crestat-o din trei in trei centimetri, cam pana aproape de os. Am frecat-o bine cu sare grunjoasa, sa intre peste tot gustul lacrimilor Pamantului apoi am zdrobit cativa catei de usturoi pe care i-am lipit de pulpa cu cateva felii subtiri de slanina afumata (pana la urma porcul de la Craciun si-a intalnit destinul , chiar daca mai tarziu cu doua ore). Am infipt in carnita frageda si cateva ramurele de rozmarin din jardiniera mamei, am asezat pulpa in tava impreuna cu un pachet de unt, o lingura de untura de porc si un sfert de litru de bere blonda. Am dat tava la cuptor, peste jumatate de ceas am mai turant in ea inca un sfert de litru de bere si pret de inca un ceas si jumatate am stropit pulpa cam la 10 minute o data, cu zeama din tava. Ba am mai pus si trei cepe albe sa iasa apa din ele de la caldura si sa imbrace pulpa de miel in parfumul lor dulce-aspriu care se dezvaluie doar la temperatura potrivita si numaidecat la umezeala. Si cam asta a fost. Fug la dus si barbierit apoi spre Baita de sub Codru. Acolo se vor petrece alte intamplari de mirare in jurul mesei (nici mama Ralucai n-a dormit in front zilele astea) si in jurul bisericii din varful dealului unde de buna seama se va petrece slujba
de Inviere.

                      Â

Paste fericit dragii mei, va multumesc tuturor pentru urari si ganduri bune si sa ne citim cu bine data viitoare.

Ieri a fost ziua Elenei. Am aflat de pe blogul lui Victor Ciutacu, loc în care m-am lansat într-o urare “în rime”, că versuri nu îndrăznesc a le zice. Am cerut permisiunea Împăratului pentru a folosi comentariul respectiv (că aşa mi s-a părut de bun simţ) şi pe blogul meu. Încă n-am primit-o dar nu mă pot abţine. Dacă mi-o zice să dau jos poezeaua, oi da-o, cu Împărăţia nu te joci:

cHmm! cHmm!:

” Să fii frumoasă ca Elena din Troia
Cine se ia de tine, instant să şi-o ia
Să aibi în viaţă numai succesuri
Şi să nu fii atinsă de stresuri

Nu plângea de nu vor să vorbesc cu tine
Limba român e greu, ştii prea bine
Şi chiar dacă este câteodată golani
Noi tot te dorim de model La Mulţi Ani!”

Rămânem tot la familia prezidenţială, cu una bucată de anecdotă construită ieri de domnul reşedinte Traian Băsescu. Se făcea că pe la orele prânzului, poate un pic înainte, semna decretul de numire a lui Valeriu Arteni ca şef al Protocolului. Apoi, după şase ore, se făcea că semna decretul de revocare din funcţie a aceluiaşi domn. Încă nu-i clar pentru nimeni de unde atâta hotărâre dar cred de asemenea că nici nu mai miră pe nimeni. Nu mai miră pe nimeni nici glumele proaste făcute de preşedinte. Cum ar fi cea de la Uniunea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu Varujan Vosganian, căruia i-a spus pe şleau că ar face mai bine să rămână între scriitori şi să lase locul de la minister pentru altcineva. Nu sunt un fan al lui Vosganian şi gândul meu zice şi el că e mai bun scriitor decât ar putea fi vreodată ministru dar, dacă aş fi preşedinte aş evita să umilesc în public miniştrii pentru care am girat cu semnătura pentru că umilindu-i pe ei aş spune despre mine că-s un fel de papagal sau păcălici care una spune şi alta face. Destul despre Băseşti. Le doresc Paşte fericit.

Ca să vedeţi că şi alţii au probleme, iată o veste din Belgia. Cică preţul cartofilor pai urcă spre cer cu o viteză inimaginabilă. Ştiu că am câţiva cititori care locuiesc în Belgia, îi rog pe această cale să ne spună cât de importanţi sunt cartofii pai pentru belgieni, ca să ştim cât de tare să ne îngrijorăm. Diferenţa dintre autorităţile belgiene şi cele române se vede cu ochiul liber şi din felul în care e tratată în Belgia această situaţie: guvernul intervine şi vrea să stabilească preţul corect, în funcţie de ingrediente şi proces de fabricaţie. La noi cam toate-s vraişte din punctul ăsta de vedere şi autorităţile pasează între ele responsabilitatea pentru protejarea consumatorului în faţa preţurilor nesimţit de mari. Evident, nicio autoritate din ţara asta nu-i destul de competentă pentru a decide cât de mare poate fi un preţ mic.

Nu vreau să mă întind la multe ştiri, nu-s prea grozave, nu se potrivesc cu ziua asta. Mai aştept până mâine, precis voi avea de spus lucruri mai bune şi mai vesele. Până atunci, să aveţi pace în voi şi între voi şi Paşte fericit!

În ciuda titlului, nu voi vorbi nici despre fotbal (un domeniu din care am stabilit că-mi plac doar iubitele fotbaliştilor, nici alea toate, eventual unele dintre arbitre), nici despre cum încearcă oamenii răi să-l mătrăşească pe domnu’ doctor Oprescu. Titlul însă e inspirat de o întrebare care mă încearcă niţel pe la colţurile minţii, şi anume, ce-i interesează mai mult pe români – cine ia cupa sau cine ia fotoliul de primar general al capitalei? Mă tem să răspund la întrebarea asta. Pentru că dacă răspund filtrând întrebarea prin mine, cel dezamăgit de politica românească şi realizările ei, ajung la concluzia că măcar fotbalul nu m-a dezamăgit şi mă interesează mai mult decât politica. Despre fotbal ştiu clar că-i un sport de gentlemani practicat de derbedei cu femei faine (nu luaţi în seamă excepţiile), pe când despre politică nu mai ştiu nimic, s-au străduit atât de mult să mă bage în ceaţă încât au reuşit. Nu mă mai interesează soarta lor. Şi dacă fratele meu găseşte un loc şi pentru mine în echipa lui de construit sere şi solarii pe câmpiile andaluze, s-ar putea să mă şi car din ţara asta, măcar pentru o vreme. Şi acum ştirile:

Aţi auzit voi de Mircia Muntean? El e primar în Deva. Şi e mai primar şi mai matematician decât toţi primarii. Ba îl suspectez că-i chiar mai miliţian decât toţi poliţiştii din România. De ce? Pentru că Mircia a’nost’ se lăuda mai zilele trecute (conform hotnews care îi citează pe cei de la ev z) că dacă vrea, face şi sensuri giratorii pătrate. Aşa, să se vadă cine-i şefu’, cine e strategul în Deva, „cine e pe primul loc”, vorba Danielei Gyorfi. Mă întreb însă cât or costa sensurile giratorii pătrate, dacă pentru cele 12 sensuri giratorii rotunde construite în Deva (care-i un oraş de-l străbat în alergare uşoară în 28-35 de minute) a plătit din buget (spune evenimentul zilei) între 200 şi 800 de mii de euro/ bucată? Oricum, poate ar fi de investigat treaba asta, iepurii mari se mai ascund şi în locuri mici, din câte am observat.

Exemplu de firmă care se respectă : Deutche Bank deconta mersul la curve, cum ar veni pe limba noastră. Şi le mai plătea şi abonamentele la canalele porno. Bine, e drept, fără să ştie. Lucrul acesta s-a aflat cu ocazia unor reduceri de cheltuieli. Nu ştiu dacă i-au bătut pe directori cu pliciul când s-a aflat pe ce mergeau banii băncii sau doar i-au dat afară. Ştiu însă că uzina la care lucrez eu mi-a luat maşina când a fost vorba de reduceri de cheltuieli. Şi cred că dacă m-aş fi dus la curve pe banii firmei mi-ar fi luat şi plăcerea înapoi. Nu ştiu cum, dar în România se găseşte metodă pentru orice.

Vrăjitorii din Congo micşorează penisuri. Eu cred că asta-i o intoxicare menită să prevină un nou val de sms-uri cu mesaje de genul „dacă-l votezi pe Bombo, eu mă duc în Congo”. Şi în plus, de ce şi-ar pierde cineva vremea cu micşorarea penisurilor, că doar ele se micşorează singure, imediat după, se ştie doar că „bisnisu’” ăsta-i cu pierderi. Vrăjitorie e dacă-l faci mai mare, nu mai mic. Cel puţin în cultura noastră, nu ştiu cum stă treaba în Congo. Dar, dacă mă iau după legendele cu negri şi după teoria relativităţii, e posibil ca penisurile pe care noi le considerăm mari, să fie considerate mici în Congo. După cum e posibil ca bărbaţii prinşi cu „ocaua mică” să încerce să se scuze dând vina pe vrăjitori. Ceea ce e mult mai probabil.

Eu cred că are. Pe ce mă bazez? Pe ce am citit pe hotnews legat de ultimele ei declaraţii. Acelea în care spune că dacă va ajunge preşedinte al SUA, va şterge Iranul de pe faţa Terrei în cazul în care urmaşii lui Xerxes vor ataca Israelul. Singura replică decentă care-mi vine în minte (mă rog, cea mai decentă) e: „fă, eşti proastă?”. Cum poţi să spui aşa ceva? Aaaa, că dă bine în campanie să promiţi fermitate, dă bine să „reaşure ză pipăl of Israel” că banii de campanie sunt bine folosiţi, că probabil America nu poate fără duşmani şi război, înţeleg. Nu înţeleg însă cum o mamă, soţie iubitoare şi făptură gingaşă de să n-o loveşti cu o floare poate să scoată din ea o asemenea enormitate. Poate din instinct matern. Poate din cauza menopauzei. Sau poate a lovit-o Hitler cu copita şi a rămas cu urme pe neuron. Încep să-l regret pe Bush Jr. Ceea ce e grav, pentru că ăsta nici n-a plecat de la Casa Albă.

„Elevii vasluieni au interzis la banchet, fiind obligati sa voteze”. Acesta e un titlu de ştire. Titlu imbecil pentru un nonsens. De ce nonsens? Iată: „Se pare ca oficialii din invatamantul vasluian nu sunt la curent cu faptul ca romanii nu pot vota si in strainatate. Ei nu le dau voie liceenilor de clasa a XII-a sa plece in afara tarii pentru banchetele de absolvire, pentru ca e mult mai important pentru tineri sa voteze, relateaza Ziua in editia online de marti”. Citiţi cu atenţie şi spuneţi-mi şi mie dacă şi mai ales CE aţi înţeles din ştirea asta. Creierul meu încă se zbate.

Prostia are limite? Eu înclin să cred că NU iar în sprijinul meu vine următoarea întâmplare: un preot din Brazilia a hotărât că mai bună metodă de a strânge bani pentru un cămin decât spânzurarea de baloane cu heliu şi decolarea spre nicăieri, nu e . Tatăl nostru, Ave Maria şi alte rugăciuni se înalţă acum pentru găsirea preotului care a dispărut de pe radar şi GPS cu baloane cu tot. Nu se mai ştie de el cum nu se ştie de Sfântul Ilie cel care s-a înălţat la cer într-un car de foc. Poate l-or găsi pe o insulă neştiută de prin mijlocul oceanului, înconjurat de băştinaşi în curul gol ce-l venerează pe omul coborât din cer care strigă la ei cu vocea piţigăiată de la heliul din baloane. Sau poate nu…

Alt titlu de ştire zice că „Vaccin cu ciocolată pentru copiii rromi”. Mă rog, ăsta măcar e simpatic. Mi-am adus aminte de primul an de şcoală, când ne-au dus cu clasa la dentist şi ca să nu aibă probleme cu noi ne-au prostit că ne fac plombe cu ciocolată. A ţinut, pentru că pe vremea aceea ciocolata nu se găsea chiar pe toate gardurile. În zilele noastre e mult mai greu. Chiar trebuie să le dea ciocolată, altfel nu stau la vaccin. Ceea ce e destul de grav. Mă gândesc la cât de retardată e societatea românească dacă trebuie să se recurgă la mită pentru a convinge oamenii că-i mai bine să trăieşti mai mult decât mai puţin, că-i mai bine să fii sănătos decât bolnav. Hai să zicem că în cazul ăsta scopul scuză mijloacele. Statul însă n-are nicio scuză pentru faptul că în anul 2008 mai sunt oameni, cetăţeni români, care preferă să rişte complicaţii grave decât să-şi vaccineze copiii dar dacă primesc o măslină pe chestia asta, se mai gândesc. În fine, măcar să nu le dea ciocolată albă că se murdăresc.

Gheorghe, la mulţi ani!

Aceia dintre voi care citesc pe sărite ori pe furiş Cosmopolitan sau alte reviste glossy de transformat femeia în maşină de carieră+iubit+sexuit+dicstrat cu fetele s-ar putea să creadă despre cunicultură că e un termen care defineşte o îndeletnicire atât de dragă nouă tuturor dar pe care cei mai mulÅ£i dintre noi nu recunoaştem că o cunoaştem. Nu, nu are legătură cu cunilingusul. Are legătură însă cu creşterea iepurilor. Ceea ce şi este. Ce treabă am eu cu asta? Nu prea am dar au francezii, mai exact fermierii francezi care se confruntă cu o invazie iepurească şi sunt în pragul bolilor psihice de nervi pe motiv că blândele dar iubăreÅ£ele rozătoare s-au înmulÅ£it…iepureşte şi distrug culturile. Ce-i de făcut? Probabil…tocăniţă. Multă.

Gemenele de la Realitatea TV vor să fie consilieri locali în Bucureşti. Aşa scrie sub linkul anterior. Poate nu vor, dar pe liste se află. În prima fază creierul meu a urlat „ooo!!!! nuuuuuu!!!!!!”. După care, şocul iniţial fiind absorbit de organism (cu încetinitorul, ca la crush test) mi-am spus că tot răul e spre bine. Că poate vor fi alese şi vor avea multă-multă treabă care le va ţine departe-departe de televiziune. Doamne-ajută!

Dacă tot am ajuns să mă iau azi de televiziuni (nu ştiu ce am, de obicei îi las în amarul lor pe cei care mă deranjează, probabil a sosit momentul să mă descarc puÅ£in), sâmţăsc nevoia să vă spun că mă enervează teribil băiatul care citeşte ştirile la Antena 1, voice-over-ul. Felul în care cântă, dublează şi triplează vocalele de la finalul cuvintelor, felul în care pune accentele. Vocea nu e rea dar pe cuvântul meu că nu i se potriveşte meseria asta. Şi dacă nu-i neam cu mogulul, apoi chiar nu ştiu ce mai caută acolo. Şi încă una, tot din trust, nenea care pune voce pe promo-urile lui Victor Ciutacu (şi pe altele) pare că tocmai a fost refuzat de TVR Cultural şi s-a refugiat la Antena 2. Cât de greu (sau cât de scump) e să foloseşti o voce de calitate, dacă se poate chiar ataşată la un creier care înÅ£elege ce citeşte? Aparent…teribil de greu. Ei, ca să nu credeÅ£i că am ceva cu Antenele (nu am), Antena 3 îmi place, vocea de promo de la Antena 1 îmi place şi pe Capatos l-aş scoate de la televizor şi l-aş pune să scrie. Cred că ar fi un plus pentru trust.

Am văut la Măriuca noastă o poză de când o fo ie la Ansterdam, o cum îi zâce la oraşu ăla cu fimei în fireşti. No, poza îi cu nişte tenişi cu toc. Doamne apără şî păzăşte-ne de mai rău! Apoi cum beteşig poÅ£ fuji, cum poÅ£ juca lapte gros dacă ai toace la tenişi? Nu să ştie, da’ de bună samă…greu. No, baiu-i altu: ieri am văzut la oaricine în pticioare tomna aşe o părete de tenişi, numa un ptic deosăbiÅ£. Apoi io m-am cujetat o ţâră şi am conchis: Terra îi gata să treacă în altă demensiune, nimnica nu ne mai lipsăşte ca să putem spune că-i plin paharu şi bistoş armaghidonu’ aştepta să hie înventaÅ£ tenişii cu toc, să putem sări mai bine în cap la duşman. No, să vă hie zâua bună. Pă mâni.

Ioi, încă oarice şî am plecat: la mulţ eoni bă Pământule!
                Â
Update: Am descoperit ce-mi place la Cristiano Ronaldo. Daţi un click pe link..

Nu-mi iese din cap ştirea cu copilul operat de apendicită fără să fie nevoie. Asta în România, mai exact într-un spital din Bucureşti. Capitala ţării în care an de an, sute de tineri din Africa, India, Pakistan, Orientul mijlociu vin să înveţe cum să fie medici. Cu speranţa că toţi aceşti tineri se vor ghida în viaţă după dictonul „Fă ce zice popa, nu ce face el”- spre binele populaţiilor în rândul cărora vor profesa- nu voi insista asupra ştirii. Totuşi, mă rog la Dumnezeu să nu fiu nevoit să ajung la operaţie în ţara asta. Îmi închipui cu groază următorul dialog pe care l-aş putea purta cu asistenta imediat după ce-mi revin din anestezia generală:
Ea- Doamnă, operaţia a fost un succes..
Eu- Doamnă, eu nu sunt doamnă, eu sunt un domn..
Ea- Punem pariu?
Eu- AAAaaaaAAAAaaaaAAAAaaaAAAA!!!!!

Din categoria „aterizare ratată, formulare idioată”, am găsit la Realitatea.net un giuvaer lingvistico-logic pe care dacă-l iau în serios mă scap cu un WTF! de toată frumuseţea şi o să se uite colegii de birou la mine ca la un dement. Zice acolo că „capsula (scuzaţi) Soyuz a aterizat la 420 de kilometri în afara pistei de la cosmodromul Baikonur în Kazakstan”. O să pretind că n-am remarcat topica şchioapă dar asta cu „a aterizat la 420 km în afara pistei” mă dă pe spate. Înţelegeam „la 40 de cm în afara pistei”, „la 50 de metri”, hai, ai zice că-i o eroare acceptabilă şi exprimabilă în maniera asta. La 420 de kilometri… mi se pare un pic cam mult pentru a spune că nu a nimerit pista. Mă rog, formularea merge dacă vrei să fii haios (nu am sesizat nici măcar întenţia de haioşenie la Realitatea, niciodată, cu excepţia tălâmbului care citeşte ziarele şi vrea să se facă Mircea Badea) sau dacă te cheamă Bruce Willis şi eşti haios mereu, şi când nu vrei. Nu cred că e cazul de data asta…

-Ce vrei te faci tu când o să fii mare?
-Eu când o să cresc mare vreau să mă fac mică.
Evident, ăsta-i un alt dialog închipuit, purtat de Elena Băsescu şi modelul său de succesuri, cel mai mare om mic, Emil Boc. Care este stimat şi iubit. Şi pe deasupra, e mult mai rapid decât tinerii din PD-L. De bună seamă trebuie să fie aşa, doar el „editează perfect câteva fraze” pe când ăştia micii abia gânguresc câteva „succesuri” şi trei poze în Maxim. Nu mă întind la vorbă, vă spun doar atât: eu îi suspectez pe ăştia de la PD-L că la şedinţele alea ale lor şi la congresuri (parcă aşa era, nu?) organizează şi câte un spelling contest, aşa, de dragul întrecerii.

Dezbatere în Parlament pe tema memory stick-urilor. Am tratat subiectul, nu revin cu consideraţii pe marginea lui. Reţin însă finalul pledoariei unui distins parlamentar pe care nu-l cunosc dar pe care-l suspectez că e de la UDMR . Dacă nu e, poate doar a încercat să fie diplomat în exprimare evitând să-i spună pârdalnicei ruşini pe nume. Zice dînsul că „dacă nu ai un laptop sau un computer acasă, degeaba ai stixu’ la tine că stai şi te uiţi la ea”. Desigur. Pe mâine.