Îmi iubesc viaţa!

Drumul judeţean despre care v-am vorbit mai sus trece prin Seleuş. Pentru cei cărora acest nume nu le spune nimic: Seleuşul este locul în care Dumnezeu a inventat legumele şi verdeţurile. Fiecare gospodărie are un solar sau o seră, fiecare copil de cinci ani din Seleuş poate să deosebească răsadurile de roşii de cele de ceapă sau de sfeclă, fiecare femeie din Seleuş are genunchii bătuciţi de la plivitul buruienilor, fiecare bărbat din Seleuş are bătături de la sapă şi hârleţ. Am oprit şi am cumpărat de la o nană cu şorţ verde cu flori galbene o legătură de ridichi cu coaja roşie ca oja de pe unghiile unei femei nesigure de farmecele ei. Şi am mai cumpărat două legături de ceapă verde, crudă de s-o mănânci cu tot cu mustăţi, parfumată de-ţi vine să te freci cu ea la subsiori. Pentru unii ar fi chiar un progres, dacă stau să mă gândesc. Mai avea nana spanac de un verde intens, ca de Shire (dacă tot l-am pomenit pe Tolkien mai devreme). Am luat şi spanac. Patru lei pentru o salată plină de vigoarea pământului negru şi gras al Seleuşului, plină de forţa şi dragul de muncă al celor care au crescut legumele. Azi se va întâmpla acea salată. Cu ulei de măsline, caş de oaie şi un grătar din carne slabă alături. Şi un pic de zeamă de lămîie, pentru a mai îmblînzi puţin gustul spanacului crud.

Îmi urmez drumul, trec prin Zărand şi mă îndrept spre Nădab. La dreapta drumului, în partea cu soare, un cioban doarme lungit pe pământul încă ud prin care abia a dat colţul ierbii. Îi doresc multă sănătate în gând şi nu-mi pot opri un zâmbet la vederea mieilor de anul ăsta care se dau cap în cap printre oile ce pasc nepăsătoare. Între timp, norii par să învingă, drumul parcă se îngustează, plopii drepţi ca lumânările încep să-şi tremure vârfurile pe marginea drumului iar eu mă minunez în continuare de alternanţa de culori de pe cer şi de pe câmp. Negru, verde, alb, albastru, galbenul fulgerelor (rare, e drept). Cred că nu-i uşor să fii Dumnezeu. Ajung la Nădab. Bariera e coborâtă, urmează să treacă Săgeata de la Timişoara spre Baia Mare. Aşteptînd un tren care nu e pentru mine mă amuz de ce văd pe marginea drumului. Patru gâşte şi şase raţe pasc firele scurte de iarbă. În vreme ce gîştele stau una lîngă cealaltă şi înaintează ca soldaţii Imperiului Britanic, raţele formează un vărf de lance ca armata lui Alexandru cel Mare. Nimic nu le perturbă ordinea, nici măcar sirena de salut a trenului care trece cu viteză printre bariere.

După ce ies „la drumul ţării” mai fac o oră pînă la Oradea. O oră cu ploaie, şoferi de camion care se cred zei, cu ţărani care se cred nemuritori şi traversează după cum îi taie capul.
Ajung acasă , o sun şi îi spun cum a fost, pe unde am umblat. Se întrerupe şi mă sună Ea pe celălalt telefon, cel care nu a fost scăpat de atâtea ori deci nu e chiar o ruină cu microunde. Următoarea excursie va fi …împreună. Şi încă ceva: Paşte fericit celor care sărbătoresc astăzi. Tuturor, pe mâine.