De la Râm ne tragem…

E destul de duminică azi, zi de Florii pentru prietenii catolici. Iar mai catolici decât italienii nu cred că sunt alţii pe faţa Pământului. Aşa că azi e zi cu italieni. Pe www-ul meu, că altfel am parte de italieni în fiecare zi. Şi nu-mi pare rău. Îmi place să mă păstrez deschis, să aflu despre lume de la locuitorii ei. De altfel, au italienii o expresie, „mondo paese”, adică lumea asta-i o ţară mai mare. Se pare că ei au înţeles globalizarea încă din vremea în care se inventau proverbele şi zicătorile. Dar, să revin. După ce mi-am făcut rondul la pescăruşi (pescăruşii care fac escală pe Criş în fiecare an umflându-şi guşile cu covrigii aruncaţi de pe podul Ferdinand de orădeni) şi am contribuit cu o lipie întreagă la spectacolul cu looping-uri şi coborâri în picaj pigmentate cu vrii ameţitoare oferit de zburătoarele marine venite „la băi” pe continent, m-am întors acasă hotărât să scot la aer grătarul din fontă care nu a mai văzut lumina zilei din vara trecută. Cu atât mai hotărât cu cât am stabilit încă de ieri (împreună cu italianul de Luca, vecinul meu) că azi e zi de grătare şi chitară.

Normal, m-am pregătit de ieri, cu aripioare de pui, cotlet de porc (cu os) şi coaste (cu puţină grăsime, tot de porc). Am construit marinata pentru cărnuri, cu vin (alb pentru pui , roşu pentru porc), ulei de măsline extravirgin, chimen (boabe), rozmarin uscat, sare dură, piper boabe, enibahar şi miere de albine dizolvată în apă. Cam 24 de ore au stat cărnurile la marinat şi vă jur că nu mi-a părut rău. S-au petrecut nişte mirosuri deasupra cărbunilor încinşi încât aş putea paria că Sfântul Petru ar renunţa măcar cinci minute la cheile Raiului pentru a coborâ pe fuiorul de fum pentru o bucăţică suculentă de cotlet sau pentru o aripioară picantă şi uşor caramelizată. Iar la garnitură…hmmm, o salată din cartofi noi, fierţi în coajă cu puţină sare,roşii grase (nu întru totul satisfăcătoare dar, fie de data asta), ceapă verde, ridichi şi feta, stropite toate cu oţet din mere şi ulei de măsline din cel bun, parfumat, amestecate gentil dar hotărât, să se cunoască toate şi să lege prietenie.

Ei, dar astea-s lucrurile mai puţin importante ale zilei. Cele importante se învârt în jurul a patru litri de vin. Doi de Murfatlar, „desăvârşit cu vin din 2007” (felul pretenţios de a spune că-i un vin ieftin de acum doi ani amestecat cu vin de anul trecut), foarte nimerit pentru marinarea şi stropirea grătarelor, şi doi de Scallini, un vin italian de trei euro sticla, cu aromă de emmenthaler (de la natură), perfect pentru a reaminti oricui că lucrurile bune sunt de obicei simple şi nu neapărat scumpe. Ei, pe lângă vinul ăsta s-au ţesut vorbele înveşmântate-n prietenie fără interes. Doi italieni (Luca şi Pierro, cumnatul lui) şi un român (eu, cum ar veni) dezbătând soarta Uniunii Europene şi mai ales a vinurilor, că-s ele din Firenze ori de la Cotnari, Murfatlar, Ventto sau aiurea. Nu a scăpat nepovestit nici Costel Busuioc, ne-am amintit şi de Enrico Caruso, Lucio Dalla şi Pavarotti, de părinţii noştri care mai sunt sau au plecat, de copiii noştri care sunt sau încă n-au venit. Ba mai mult, Luca a considerat că cei 30 de ani ai mei mă califică oarecum, adică sunt destul de responsabil încât să-i ţin în braţe pruncul de opt luni, o co-producţie româno-italiană pe nume Danielle, frumos de-ţi pică ochii şi foarte prietenos. Normal că n-am ratat ocazia. Normal că m-a umplut de salivă, în cel mai adorabil fel cu putinţă.

V-aş mai povesti dragilor dar mă aşteaptă urmaşii strămoşilor mei, cu chitara şi vinul la îndemână. Ne-am propus să măcelărim câteva cântece clasice şi eventual unele dintre cele mai noi. Şi să terminăm vinul cu aromă de emmenthaler, că doar brânzeturile fac bine la sănătate. Pe mîine aşadar, cînd vom da iar piept cu politica, viaţa dură şi capitalismul românesc de joasă speţă şi ne va fi dor de duminica asta cu pescăruşi şi grătare în limba italiană, cu accent românesc (Luca e aici de opt ani şi omoară diftongii ca orice ardelean care se respectă). Toate bune, auguri!

Tweet