Adi Hădean

Răsfoiam televizorul (ieri) când deodată, Braking News!!! Pam pam! Patriarhul Daniel nu ştiu ce, respiraţie sacadată, aproape gâtuită de emoţie a crainicei, panică în glasul ei cristalin, bleah! Îmi zic în minte „bă, abia-l puseră, deja dădu’ colţu? Ia să ne dea banii înapoi şi să le umfle OPC-ul o amendă pentru nerespectarea termenului de garanţie”. După ce se mai calmă duduca de la Realitatea am aflat că doar copituţa patriarhului a ieşit din garanţie şi că not so preafericitul (momentan) urmează să fie operat de urgenţă pe motiv de călcat strâmb (crape capu’ caprii-n cinci, cum o crăpat piatra-n patru). Buuun, îi doresc operaţie uşoară şi mă mut pe Antena 3 să văd noua emisiune a lui Vlad Petreanu şi Alice Iacobescu. Mi-a plăcut emisiunea, ştirile se pot vedea şi altfel dacă vrei să te uiţi la ele din mai multe părţi, jurnalismul are de câştigat şi telespectatorul la fel. Are de pierdut însă emisiunea dacă vine redacţia ştiri şi te provoacă la „coitus interruptus” cu tot felul de motive subţiri de genul „patriarhul a ieşit din operaţie, haideţi să urmărim conferinţa de presă”. Sincer, cred că puteau să-i lase pe tăntălăii de la Realitatea să dea în direct conferinţa de presă plină de bâlbe a domnului general doctor nu ştiu de care iar ei (Antena3) să o înregistreze, să o editeze puţin şi, mai ales, să nu taie o emisiune aşa, cu barda. Sincer, mă interesa atât de puţin diagnosticul de peroxirambaxipoliogastrolegoperoneoblublubiită (exact asta am înţeles din ce a recitat cel care a dat raportul despre operaţie). Poate, dacă Ossama i-ar fi pus piedică patriarhului, dacă G W Bush ar fi performat operaţia, înţelegeam avântul televiziunilor de ştiri. În fine, să zicem că a fost în interesul meu de cetăţean şi telespectator să ştiu toate cele despre maleolele preasfinte. Şi să mai zicem că mi-a părut foarte inteligentă întrebarea unei duduiţe reporter: „ce înseamnă că pariarhul nu-şi va putea folosi piciorul în următoarele şase săptămâni?”. Păi, ce dracu’, Doamne iartă-mă poate să însemne? Că probabil nu o să joace la Euro 2008. Că s-a zis cu partidele de fotbal-tenis din curtea Patriarhiei şi că se sistează antrenamentele de ninjutsu până la noi ordine. Sau nu?

Din aceeaşi serie, a accidentelor stupide cu oameni de frunte, menţionez cu drag faptul că domnul preşedinte Traian Băsescu a buşit Vw-ul SPP-ului iar domnul preşedinte Mircea Geoană a buşit maşina PSD-ului. Unul cu ochii la Primărie, celălalt cu ochii după tichia de mărgăritar, de bună seamă. Ambii şi-au înregistrat câte trei puncte „thanck you not” în palmares şi s-au dus în drumurile lor. Pentru corectitudine, trebuie să menţionez că nu s-au ciocnit între ei. Ar fi fost chiar culmea. Sau o mică şicană între prieteni, cel mult. Că veni vorba de şicane între prieteni, probabil că tot şicană între prieteni se cheamă majorarea chiriilor în casele RAAPPS. De ce spun asta? Pentru că domnul Geoană, deşi spune că o chirie de 3000 de euro/lună e exagerată pentru un om care trăieşte din leafă, nu va pleca din casă. De une trag concluzia că, pe lângă faptul că domnia sa NU trăieşte din leafă, mai şi ia la mişto clasa muncitoare de stânga şi rămâne „în casă” ca Soso (remember Big Brother).

Din motive cunoscute doar de securişti şi de colegii de la departamentul IT (care-s cam acelaşi lucru), net-ul merge ca melasa de aproximativ o oră (în clădirea unde-i biroul meu). În concluzie, nu pot cerceta ziarele online şi site-urile de ştiri. Şi dacă nu le pot cerceta, nu le pot nici comenta. Cred că mă opresc aici pentru azi. Pe mâine.

Învăţătorul meu are multe chipuri, vorbeşte în multe feluri, e când femeie, când bărbat, are drag de ceea ce face şi, mai ales, mă însoţeşte pe mine peste tot, încă din prima zi de şcoală. Înţelegeţi de ce nu puteam să las toată viaţa să treacă pe lângă mine fără să vă vorbesc despre Învăţătorul meu.

În copilărie am fost teribil de superficial, parcă aş fi ştiut că urmează să devin bărbat. Am remarcat imediat faptul că primul meu învăţător era o femeie. Atât de frumoasă încât putea să nu ştie nimic despre copii sau despre ce are de făcut că nu mă interesa. Mi-am lăsat mama înlăcrimată de emoţie, m-am uitat la copiii care plângeau ca la nişte proşti şi mi-am urmat obiectul fascinaţiei aşa cum urmează o molie lumina unui felinar. În următorii patru ani, printre bastonaşe, înmulţiri cu 2 şi cu 3, pete de tempera pe uniformă şi păduchii luaţi de la un coleg mai darnic prin intermediul chipiului, am aflat că superficialitatea nu-i bună, că femeia e şi deşteaptă, nu doar frumoasă şi că Ana are mere. Şi altele, dar a venit clasa a V-a şi am întâlnit dintr-o dată Învăţătorul Cu O Mie De Feţe.

Bine, nu erau chiar o mie, erau doar atâtea câte aveau profesorii care se perindau prin clasa noastră de la o oră la cealaltă. Învăţătorul de geografie (tot femeie) mi-a arătat prima nucă de cocos din viaţa mea, primul dinte de rechin şi prima carte de Thor Heyerdahl. Învăţătorul de fizică, proaspăt ieşit din facultate, creţ ca africanii (deşi era sârb), deţinătorul adevărului despre merele care cad din copaci şi lumina ce se sparge în şapte culori mi-a insuflat interesul pentru miracolul prin care poţi afla unde se întâlnesc două trenuri care pleacă din gări diferite, unul spre celălalt, cu viteze diferite, cu ….ei, dar poate nu vă interesează toată povestea asta, aşa că o să trec la Învăţătorul de matematică. El mi-a fost şi diriginte şi prieten şi dacă nu a reuşit să mă convingă că matematica-i bună la ceva (bine, ştiu că e dar nu mă obligaţi să o şi înţeleg), m-a învăţat cât e de important să încerci, să vrei să faci, să vrei să poţi. A mai fost acolo şi Învăţătorul de limba franceză (o doamnă uşor distantă) de la care am aflat că furculision nu e un cuvânt acceptat de Academia Franceză în ciuda strădaniilor internaţionale şi Învăţătorul de limba rusă (frumoasă doamnă) de la care am aflat despre semnul tare şi semnul moale, două simboluri ruseşti prezente în ardeleneasca vorbită dar absente din alfabetul limbii române. Lucru care mă întristează puţin, ştiţi, ardelenii au câteva expresii savuroase care sunt condamnate la oralitate pentru că pur şi simplu nu pot fi scrise. Asta e!

La liceu, alt Învăţător de fizică. Prietenos în felul în care sunt prietenoşi fraţii mai mari la ţară (mă rog, erau, în vremurile bune), ţi-era drag, îţi venea să-l baţi pe umăr ca pe colegii tăi de clasă dar te opreai la timp şi-i spuneai „nenea” sau „bace” sau „bădiţă”. Adică „domnule profesor”. Impunea respect prin atitudine şi prin ştiinţă. Aş fi învăţat orice teoremă, orice postulat doar să nu-l dezamăgesc. Pun pariu că l-am dezamăgit totuşi în câteva rânduri. Sau poate nu, că doar ştia că-s un copil, uşor de smintit de pe calea dreaptă. Tot la liceu am cunoscut istoria, în persoana altui Învăţător (o doamnă cu care m-am întâlnit recent pe stradă şi cu care am schimbat câteva cuvinte). Pe care l-am îndrăgit atât de mult încât am decis să dau bac-ul din istorie, la oral. Singurul din promoţie. Motiv pentru care comisia a avut vreme să mă întoarcă pe toate părţile, să mă plimbe prin Valea Regilor, Dăbâca şi Dealul Spirii. Până la urmă mi-au dat un 9 şi m-au lăsat să plec.

Mi-ar plăcea să spun lucruri frumoase şi despre Învăţătorul de Limba şi literatura română. Să vă spun că mi-a insuflat dragostea pentru lectură, pentru marii scriitori, pentru sensibilitatea poeţilor şi pentru misterele gramaticii. Din păcate aici am avut un pic de ghinion. În sensul că dacă Învăţătorul de Limba şi literatura română nu era o doamnă cu grave dezechilibre psihice care mi-a smuls perciunii pentru că mă suspecta de copiere (am detestat copiatul mereu), apoi de bună seamă era o doamnă în pragul pensionării, îngrijorată mai mult de propria tensiune arterială decât de „ce a vrut să spună poetul”. Sau era o doamnă care ne dicta comentarii până ne lua amocul şi ne înţepeneau încheieturile. Dar, nu-i aşa, viaţa nu-i perfectă şi cine a vrut să înveţe a învăţat şi din experienţele reuşite şi din cele mai puţin reuşite. Până la urmă, toate-s trecătoare, mie mi-au plăcut limba noastră şi literatura lumii încă înainte de a merge la şcoală iar în ceea ce priveşte comentariile, am preferat mereu să le fac eu, nu să mi le dicteze cineva. În consecinţă, când începea să mă doară încheietura, o relaxam desenându-l pe Bruce Lee, marele filosof chinez care ne învaţă că omul trebuie să fie ca apa, adică să ia forma vasului în care se află.

Am mai avut şi alţi Învăţători în viaţă, după ce am ieşit din sistemul de învăţământ obligatoriu (ştiu, legea zicea că nu e obligatoriu să faci 12 clase dar mama zicea, aşa că…tot obligatoriu se cheamă că era) dar nu voi vorbi despre ei aici, cu atât mai mult cu cât unii încă îşi mai pierd vremea cu mine încercând să mă înveţe diverse lucruri. Le va veni şi lor rândul într-o bună zi. Azi vreau doar să mă înclin în faţa Învăţătorului meu din primii 12 ani de şcoală , să îi mulţumesc pentru că a contribuit cu câteva tuşe esenţiale la tabloul care sunt şi să-i spun că dacă nu am ieşit o capodoperă, nu e vina lui.

Tocmai s-a isprăvit tradiţionalul mic dejun de sâmbătă dimineaţa, pe care foarte rar îl sărim (Raluca şi cu mine). E “un moment Kodak”. Nu, nu ne facem poze gen “paparazzi” când mâncăm, e doar unul dintre momentele frumoase, la care ţinem şi în care suntem împreună, relaxaţi, bucurându-ne de mâncare, de cafea. În fond, cafeaua e mai bună “povestită”, cum spunea bunicul meu iar mâncatul alături de cel drag nu îngraşă, nu te umple de colesterol chiar dacă ai mânca un mamut întreg, nu te trimite la sala de sport. Te saturi din îmbucături puţine şi din drag. Si dacă pe fereastră şi pe uşa larg deschisă intră aerul curat şi razele Soarelui cu a cărui vedere ne-a învrednicit şi azi Dumnezeu…hmmm, ce poate fi mai bun de atât ? Bine, ar putea Dumnezeu s-o trăsnească din senin pe Rexa, prietena patrupedă din vecini care sparge cu lătrături fără noimă tabloul zugrăvit mai sus, dar cine sunt eu să-I cer una ca asta ? Şi, să spun drept, nici nu aş vrea să o trăsnească în plin, e un suflet şi ea, ne e dragă chiar şi aşa isterică şi poate un trăsnet mic la doi metri de ea ar fi suficient…sau poate ar face-o să latre şi mai tare. E un fenomen Rexa. Latră la orice. La mierlele care caută râme printre flori, la o frunză bătută de vânt, la avionul care trece la 9 mii de metri deasupra curţii. Ciudat însă, cu pisicile nu pare să aibă pricină de gâlceavă…. Ei, în fine, destul cu introducerea, hai să vedem ce-i cu ziua asta :

Azi la ora 20.00 vom trage din priză toţi consumatorii de energie din casă. Tv, DVD, PC, frigider (oricum vroiam să-l curăţăm), ba cred că o să scoatem şi bateriile din ceasuri. După care vom ieşi în faţa Teatrului de Stat din Oradea împreună cu alţi orădeni care au decis să participe la ora mondială de economie de curent. Vom avea lumânări, ne vom simţi cu toţii ca parte a unui lucru mare, întreg şi important pentru omenire. Să fiu sincer, eu văd povestea asta ca pe încercarea de a mişca Pământul de pe axa lui sărind toţi în acelaşi timp. Adică inutilă. Dar e deosebit de romantică iar o oră de economie la curent n-a stricat nimănui. Nici măcar celor care îmi facturează (la dracu !) cu rectificări şi regularizări (să nu le zic regulări că sună urât) tot a doua lună, destul cât să mă simt furat. Nu-mi place să dau eu veştile proaste mereu dar să ştiţi că din nefericire, în lumea în care trăim, asta condusă de banii corporaţiilor şi învârtită tot de ei, o scădere a consumului de curent înseamnă o creştere a preţului la kilowatt/oră, mai degrabă decât o economisire pentru mai târziu sau pentru cei săraci. Bine, asta nu înseamnă că trebuie să ne oprim din încercări. Acum e rândul încercării cu lumina stinsă iar eu voi participa la ea, aşa cum voi participa la orice încercare ce nu mi se pare imbecilă, până în momentul în care voi scorni eu una care să se soldeze cu o soluţie. Concluzia : deseară facem lampa mai mică, aici în Oradea. Iar pe cea electrică o scoatem din priză. Parcă văd moacele astronauţilor de pe staţia orbitală la intrarea Pământului în beznă.

V-am mai spus că Guvernul României îşi bate joc de noi prin orice mijloc şi cu orice ocazie ? De bună seamă ştiaţi asta, cred că o simţiţi în fiecare zi. Ce au mai făcut de data asta ? Ei bine, Ministerul Sănătăţii Publice (cu câtă obrăznicie a fost denumit ministerul ăsta) refuză să avizeze o lege care ar interzice promovarea şi vânzarea produselor fast food în şcoli pe motiv că asta ar îngrădi libera circulaţie a mărfurilor. Păi în cazul ăsta MSP e nedrept faţă de comercianţii de alcool şi tutun, faţă de cei care vând reviste pornografice. Că şi acelea sunt tot mărfuri şi sunt cel puţin la fel de nocive pentru sănătatea unui copil pe cît sun hamburgerii, şaorma, chips-urile, snacks-urile şi alte porcării care se vând în chioşcurile din incinta şcolilor din România. MSP nu vrea să întocmească lista cu produsele care prezintă risc în schimb vrea să pună la punct o campanie de informare în şcoli şi licee, cu privire la riscul reprezentat de fast food la adresa sănătăţii. Asta înseamnă implicarea unei agenţii de publicitate.Adică şpagă groasă pentru cineva din minister care va aloca cui trebuie o halcă zdravănă din banii publici pentru campania asta. Pot băga mâna în foc că despre asta-i vorba şi că pe iubiţii conducători ai României nu-i doare nici în rect de sănătatea, educaţia sau binele poporului. Le doresc tuturor multă şaorma, cu multă, multă mu…maioneză.

Voi profita de soare şi de aerul puţin rece. Am de gând să mă plimb până la piaţă ( nu mai am maşină dar Raluca are, deci nu aş fi obligat să merg pe jos), să cumpăr nişte legume proaspete şi să execut o ciorbă de viţel. Şi să pregătesc grătarele pentru mîine. Care vor fi cu salată stropită din belşug cu ulei de măsline şi zeamă de lămîie vrede, cu vin roşu şi cartofi copţi în jar. Şi cu vecinul Luca, cu Rexa cea degrabă lătrătoare, cu mierlele care locuiesc în curtea noastră şi cu multă voie bună. Ceea ce vă doresc şi vouă. Incă un lucru : dacă aveţi vreme şi poftă, aruncaţi un ochi la prietenul Copolovici., la capitolul « de Gustibus ». Veţi descoperi acolo câteva reţete senzaţionale, povestite cu savoare, drag de mâncare şi de vorbă. Pe mine m-au convins. Pe mâine.

O ştiţi şi voi, sunt sigur, viaţa-i scurtă. O ştie oricine. Doar căsnicia e fără sfârşit. Mă rog, am încercat o glumă. Azi nu-mi sună decât prost şi amar în ureche. E probabil din cauza înclinaţiei mele spre haz indiferent de ce s-ar întâmpla. Probabil aţi aflat deja, George Pruteanu a murit. Nu, nu cred că s-a dus la îngeri să-i înveţe limba română, nici că stă de vorbă cu Sfântul Petru despre dihotomii şi exegeză. A murit, pur şi simplu. Gata! Kaput! Finitto! Fin! The End! Judecata de apoi se va întâmpla dar, până atunci, omul e mort. Asta cred eu. Sunteţi liberi să credeţi orice altceva. L-am considerat mereu pe George Pruteanu ca fiind cumva ultimul apărător al limbii române. Mai sunt şi alţii însă doar el a avut curajul să-şi ia sabia şi lancea şi să le agite în public. Îmi scot pălăria în faţa lui, îl aplaud şi îl plâng, dar nu pentru că a murit ci pentru că, poate din cauza luptei, a trăit cam încrâncenat. Aşa l-am perceput eu. Poate cei care l-au cunoscut l-au văzut altfel. Poate mă înşel eu când spun (şi cred) că orice luptă, cu orice inamic, trebuie purtată cu un zâmbet în colţul gurii. Ăsta-i singurul lucru de care-mi pare rău, că nu l-am văzut pe George Pruteanu zâmbind împotriva balaurilor cu care se bătea. Şi îmi mai pare rău pentru poza pusă pe hotnews.ro lângă ştirea morţii lui George Pruteanu.Mi se pare de prost gust, de ieftină ironie şi umor macabru de trei lei. Mă aşteptam la ceva mai multă delicateţe. Cu scuzele de rigoare o postez şi eu, doar aşa, spre exemplificare.

Â

O fată a fost lovită ieri de o maşină, pe trecerea de pietoni, pe Kiseleff, în Bucureşti. A murit la spital. La ştiri am văzut trei poliţişti „fluidizând” traficul, asigurându-se că maşina lui Tăriceanu (cu coloana aferentă) are pe unde să treacă repede, că-i treabă multă la Guvern. Nu am văzut în schimb niciun poliţist lângă tânăra care respira sacadat în timp ce se golea încet de sânge. Nu am văzut o motocicletă a Poliţiei mergând în faţa ambulanţei pentru a sparge blocajele din trafic (am văzut cu ochii mei că în Bucureşti nimeni nu dă un scuipat pe sirena de pe ambulanţă în schimb şoferii mai tremură la vederea lui Garcea). Nu-mi pot descrie în cuvinte revolta. Nu sunt blesteme destul de puternice pentru slugile imbecile care stau la „să trăiţi” pe marginea drumului dar nu mişcă un deget pentru cel care moare la un metru in spatele lor. Îmi pare rău pentru amicii mei care poartă haina statului în diverse departamente ale Poliţiei dar trebuie să o spun : lucraţi într-un sistem care naşte cretini pe bandă rulantă, vă învaţă doar mişcarea braţului din cot şi cum să fluieraţi pentru un tril clar. Eventual în faţa cui să vă aplecaţi pentru a vă asigura că slujba de ţucălari nu vă e pusă în primejdie. Mi-ar fi plăcut să vă înveţe şi un pic de omenie, de grijă pentru cetăţeanul pentru care ziceţi că lucraţi. Mi-ar fi plăcut să vă înveţe că Viaţa ARE Prioritate. Iar după ce am văzut ieri la ştiri, mi-ar fi plăcut să vă duceţi unde a dus mutu’ iapa cu toţii şi să reveniţi când v-oi chema eu.

Â

Citesc pe net că un copil de 17 ani ameninţă că se omoară pentru că în PSD Timiş sunt promovaÅ£i doar cei care merg la petreceri cu şefii, nu cei care muncesc, cei care trag din greu pentru partid. Ei bine, am o veste pentru el: acelaşi lucru se întâmplă peste tot, nu doar în PSD, nu doar în politică. PESTE TOT, în orice domeniu, de la fermele agricole la guvern. Bine, să nu mă înÅ£elegeÅ£i greşit, mai scapă şi valori spre vârfuri în Å£ara asta( cu atât mă consolez, mai văd câte un om pe care-mi vine să-l aplaud, primind aprecierea generala pentru că e bun la ceva). Şi lui, tânărului de 17 ani din Timiş şi celorlalÅ£i tineri cu gânduri sinucigaşe pentru motive de doi bani (nu cred oricum că există motive nobile sau valoroase pentru a-Å£i lua zilele – a nu se confunda cu a-Å£i da viaÅ£a pentru..), le spun să pună mâna pe carte, pe joacă, pe o fată sau un băiat de vârsta lor, pe o floare sau o sapă. Pe orice, doar să vadă cum e să trăieşti înainte să vrei să mori.

Cred că mă opresc aici pentru azi. Îmi cer iertare pentru venin. Azi nu pot mai bine de atât. Dar mâine va fi mai bine. Nu?