Am vazut azi o stire despre o doamna, vedeta de televiziune, bucatar de renume mondial si concurent destoinic al lui Jamie Oliver. Parca Delia Smith, mai putin cunoscuta la noi insa cu notorietate si autoritate la ei. Delia noastra a ajuns la 66 de ani, o mica biblioteca publicata in ultimii 30 de ani si, imi pare mie, incepe sa se ramoleasca. Ca sa intelegeti despre ce-i vorba, va povestesc stirea, care spune ca Delia se impotriveste hranei organice, ingredientelor naturale motivand lucrul acesta pe de o parte prin afirmatia ca hrana organica a devenit « o moda », un fel de fita, pe de alta parte prin faptul ca oamenii sunt tot mai multi, mancarea tot mai putina si puiul cu gust de apa pe care-l gasim acum in hypermarket ar putea reprezenta salvarea de la moarte prin inanitie a unor intregi popoare din lumea a 3-a. Si nu doar ca se impotriveste, a inceput sa scrie carti in care preamareste conservantii, inlocuitorii si aromele identic naturale.         Â
Nu vreau sa spun ca doamna s-a tampit dar inclin sa cred ca e platita pentru actiunile ei, ca doar si corporatiile au bani si in fond, e foarte important, PR-istic vorbind, ca un om cu autoritate intr-un domeniu sa sustina ca albul e negru sau ca negrul e negru dar e mai bun decat albul. Iar oamenii, intre noi fie vorba, nu sunt tocmai educati din punctul asta de vedere si sunt dispusi sa inghita orice, mai ales daca vine doamna Teo si spune ca iaurtul se face din lapte (de exemplu).
Eu unul simt durere in suflet (si acum nu sunt poetic, nici nu vreau sa fiu patetic) cand constat ca nimic nu mai e ce a fost, cand dau cu dintii de puiul crescut in curte si mi se pare ca-i defect, cand constat ca porcul de la tara are gustul prea …de porc, cand stau si nu-mi aduc aminte ce gust aveau rosiile copilariei mele. Si nu, nu cred ca puii umflati cu pompa sau ardeii crescuti cat pepenii vor salva omenirea de la disparitia prin infometare. Stiti de ce ? Pentru ca fermierul spaniol care produce o leguma, sa zicem, gogosari, se duce la distribuitor cu recolta. Distribuitorul are stocul deja facut si nu mai ofera 1 cent pe kilogramul de gogosari ci doar 0,5 centi. Fermierul nu accepta cei 0,5 centi si arunca 25 de tone de gogosari in tarcul caprelor fara un suspin, fara un oftat. Si asta nu-i o poveste, e relatarea unui fapt pe care l-am vazut anul trecut in Spania. Iar exemplele sunt multe si teribil de asemanatoare. De aici trag concluzia ca produsele ieftine nu vor ajunge in tuciul indianului sau africanului sau albanezului lesinat de foame ci vor ajunge la capre sau in container unde vor putrezi in cateva zile. Cu alte cuvinte, mijloacele de productie ieftine nu ii permit saracului sa cumpere ci producatorului (sau distribuitorului) sa piarda fara sa sufere.
Ma gandesc cu tristete la copiii cu burtile umflate de foame si sincer, nu cred ca bunastarea lor, sau a noastra, a tuturor, se afla in conservanti si organisme modificate genetic. Si cred cu tot mai multa forta ca am pierdut trenul spre ea, ca am uitat care-i valoarea adevarata a lucrurilor din jurul nostru si ca am prins prea mare drag de consum, fara sa bagam de seama ca ne consumam pe noi insine.
