…atunci, unde dracu’ o fi? Titlul nu prea are legatura cu postul de azi. Poate se leaga doar prin faptul ca azi sunt acasa si imi vine sa scriu despre “acasa”. Si nu mi-a venit in minte decat imbecilitatea de slogan al unei campanii de prevenire a abandonului, extrem de scumpa si total neeficienta, cum sunt cele mai multe de la noi. Cei care sunt predispusi sa-si abandoneze copiii nu prea se uita la televizor. Pentru ca nu au. Au in schimb multi copii, inca unul pe drum, putina educatie, vieti mizere,bani…nevoie, parinti neintelegatori, teama de gura lumii, teama de a fi parinte si… nevoie de televizor, sa afle si ei ca nu, casa de copii nu-i acasa. Casa de copii e la dracu’!
Ma tem ca m-am lansat prea tare in explicarea titlului si imi pierd sirul ideilor. Cum spuneam, sunt acasa. Acasa in Baia Mare, la parintii mei. De fapt, in apartamentul Ralucai, pentru ca n-am mai dormit in casa parintilor mei decat de trei sau patru ori in ultimii trei ani. Uneori mi se face dor sa ma trezesc dimineata si sa aud din bucatarie “The final countdown”, cantecul celor de la Europe cu care-si pigmenta Paul Grigoriu matinalul de la RRA. Da, tatal meu asculta doar RRA, e un ultras din punctul asta de vedere. Mi-e dor sa vad ca se face ora noua, mama vine in pauza de masa de la fabrica de peste drum (mama lucreaza la o fabrica de confectii care, intamplator sau nu, e peste drum de casa) si mancam impreuna o felie de paine cu ceva, un ceai si doua oua fierte. Asta se intampla in vacante pentru ca in timpul trimestrelor scolare (da, am apucat faza cu trimestrele, ce va uitati asa?) diminetile erau fara mama, ea pleca la munca pe la 5.30, noi plecam la scoala inainte de 8 asa ca ne intalneam mai rar. Tata pleca si el inainte de ora 8. In vacante nu era niciun necaz,leneveam in pat pana venea mama la pauza de masa. In timpul scolii insemna ca trebuie sa “intram in priza”. Ceea ce ne-a creat iluzia independentei, iluzie care mai tarziu s-a transformat in certitudine.
Ei, independenti sau nu, toti patru (suntem patru frati) ne agatam de ideea asta de familie mare si unita, desi trei dintre noi suntem plecati la distante care nu ne permit vizite zilnice, nici macar saptamanale, si ne agatam cu toti dintii. La propriu. Pentru ca nu le cerem parintilor bani(nici nu ar avea de unde sa ne dea), sprijin afectiv exagerat (nu prea am avut cand sa devenim mamosi), sa ne treaca in testament sau sa ne astepte la gara. Nu, tot ce vrem noi (am constatat ca lucru acesta e valabil si in cazul surorii mele care locuieste in Brasov, si in cazul fratelui meu care intinde folie pe solarii in Spania si chiar si in cazul celei mici care are deja 20 de ani si inca locuieste cu ei) e sa tragem cu dintii de carnatii uscati si afumati, sa ne dereglam bila cu slana afumata, grasa , alba la miez si moale ca untul, sa ne indopam cu sarmalele facute de mama sau cu iepurele la cuptor facut de tata. Si mai e si supa de salata, cu jumari si oua intregi prin ea, supa pe care nu o fac niciodata dar pe care o mananc atunci cand o face mama, o mananc de parca n-ar mai fi mancare in lume. Iar sunca….ei, sunca e doar un pic mai sarata decat celebra si exagerat de scumpa prosciutto crudo si daca e taiata in felii suficient de subtiri, se topeste in gura. Si mai sunt si gogsarii in otet, ciupercile murate, zacusca cea gustoasa care ma omoara din doua ligurite dar de la care nu ma pot abtine decat cu grele lupte intestine, sucul de rosii din gradina (nu din plastic), supa de gaina cu gust de supa de gaina, compoturile si ardeii umpluti cu varza murata, untura cea toxica dar atat de buna de doua ori pe an, pe paine taraneasca, alaturi de o rosie din care musti cu nesat fara sa-ti pese ca zeama i se scurge peste buza, pe barbie,pana pe camasa ta cu carouri .
V-as mai spune si despre puzderia de televiziuni din orasul asta, despre dealul dupa care credeam acum 25 de ani ca stau balaurii si care intre timp s-a umplut de vile, despre Sasarul pe care nu l-am stiut niciodata altfel decat toxic si murdar. Poate in alta zi, azi nu vreau sa-mi stric gustul de amintiri despre acasa. Si in plus, ne asteapta mama cu un mic dejun tarziu. Sau cu un pranz luat mai devreme. E bine oricum.
Am zis eu ca ai talent de povestitor. Din cate stiam, Ion Creanga e moldovean, dar nu-i exclus sa ai vreo legatura peste munti cu el :)
Dupa ce am citit postul asta stau si ma intreb daca pustii din ziua de azi vor stii vreodata cat de mult au pierdut neavand parte de farmecul zilelor pe care noi le-am trait odata. Sa mananci traditional, sanatos si curat, sa traiesti, simplu, sentimente nealterate de televizoare, net si calculatoare, sa joci fotbal pe strada pe baietii sau sa faci faci ture prin oras cu tzoagla (bicicleta in jargonul de Beius) si sa nu afli de pe toate ambalajele ca litera cea mai cunoscuta este E.
Lasa ca inschimb nici noi nu vom sti cum e sa stai pana tarziu in internet cafe, la counterstrike, sa mananci de la KFC(cand iti mai raman bani de la counterstrike) sau sa tanjesti la un motoscuter:-)))